În via de la câmp,

aștept răcoarea să mă învioreze.

Am ore de când sunt în dizgrația părinților,

pentru că m-am moleșit.

Car soarele în spate,

așa mi se pare,

și-s uluit că, totuși, rămân în picioare.

Oare sunt eu?

-Tu ești, îmi strigă, alături de părinți,

oamenii ceilalți, veniți la muncă,

tu ești! Nu te mai întreba!

Îți spunem noi – te recunoaștem după trândăvie.

O clipă ai părut altul

și am încercat să-ți facem o poză,

că poate hărnicia nu te ține mult –

când ai luat-o la fugă la vale –

noi am crezut că alergi, să iei târna în spinare

și s-o golești mai repede în coșul căruței, însă tu

ai apucat ulciorul de apă și încă primul să bei,

fiindu-ți silă de noi…

Încerc un răspuns, că nu ar fi acesta adevărul:

Mai bine, conchid, să ne dăm duhul muncind!

Am vorbit cu un sculptor

și ne va ridica o statuie în capul viei.

Ia să vedem care-i pozează mai bine!

Spre surprinderea mea,

toți s-au rușinat și au băgat capul sub buștean.

Ca un țăcănit de mașină veche de scris

își făcea lucrul prin vie

foarfeca de tăiat.

Pe buze am avut a spune:

„Foarfecii statuie i se va ridica!”,

dar un bun-simț al firii mi-a tăiat avântul ca foarfeca

și m-am retras mai mult în mine însumi, fără ca pasărea în cer

să pară crepuscul febril al supărării în masă.

Am așteptat, aplecat pe buștean,

ca lucrătorii din vie să vină la mine,

cu năframa în vârf de băț, să-mi ceară pace.