Vorbitul lumii era indescifrabil, dar, de la cei din apropierea mea, auzeam câte ceva despre viața lor.

Din legănarea autobuzului, a răsărit un glas – era al mamei (striga la mine): Uite munții!

Mi-am aruncat ochii pe geam. Nu zăream decât o bandă verde. Am căutat mai departe cu privirea și am remarcat un vârf de munte. O batistă uitată de vreun zeu în bătaia soarelui – așa-mi părea zăpada, care se încăpățâna să nu se topească în focul verii.

Câțiva păstori atârnau de coasta muntelui. Eram mirat cum de nu se răstoarnă la vale, ce magnet aveau acești păstori în opinci. Ceva mai sus, cu botul în iarba verde, pășteau oile.

(Va urma)