Evul Mediu, atât de hulit 
pentru oamenii Inchiziției umblând ca turbați 
prin orașe, 
pentru a scoate din case, 
pe suspecții de erezii - 
rugurile duduiau sălbatice în piețele publice - ,
s-a refugiat în clădirile 
care ne-au rămas, 
ca un hoț rușinat 
să afle a se fi înșelat,
în toate privințele. 

Cei care l-au ucis pe Giordano Bruno
nu aveau curajul de a se uita, prin lunetă,
la cosmos. Pentru ei, 
pământul era centrul grației divine,
era destul că bazilicile se învârtesc după soare.
În spatele albastrului cer, 
ei vedeau mâna lui Dumnezeu.
La începuturi, Adam și Tatăl ceresc 
își atingeau degetul arătător,
ca în fresca lui Michelangelo.

Concepția nouă, 
a soarelui mutat în centru (heliocentrism),
le-a părut diabolică 
și au combătut-o brutal, 
cu autoritatea statului papal. 

Nichita Stănescu a asimilat climatul 
care permitea trubadurului să cânte 
la poarta castelelor 
ori sub balconul împovărat de raza grea a lunii. 

(Va urma)