Când îi reproșăm mamei bunăvoința gratuită de a fi găzduit atâtea rude, ea spune: „Lasă, că, dacă nu procedam așa, poate astăzi voi nu aveați casele voastre ca palate. V-a ajutat Dumnezeu”.
Primul chiriaș a fost Mița, vară a doua cu mama. Mița era sora lui Mitică (de vârsta mea) și a Ioanei Mamut (mai mare cu un an decât mine), vecini cu noi la țară.
Cea mai mare dintre frații Mamut, Mița plecase devreme la Craiova, dar, până la acel moment, participase la așa-numitele „taine” din mahala, adunări vesperale la poarta cuiva, ținute până înspre dimineață, mai cu seamă vara, când oamenii vorbeau câte în lună și în stele. Mamut, bunicul Miței, era cel mai volubil și mai inventiv dintre toți. Datorită vârstei înaintate, era și luat în seamă: vorbea zâmbind, cu multă căldură și fluent; lucrase în Banat și venise de acolo cu unele denumiri mai curioase ale unor locuri, pe care le-a transferat ca etichete asupra unor șosele / drumuri de la noi. Șoselei principale i se spune Ciochiuța (nașul ei fiind Mamut). Într-o seară, povestea cum ar sălășlui un șarpe imens, sub ulmul Prodii (cel mai mare ulm din țară, care figura, prin raritatea dimensiunilor, pe hărțile interbelice – ne spunea bunicul nostru, Constantin, „tata din vale”), cum însăși armata a tras cu tunurile în monstru și tot nu ar fi reușit să-l dovedească…
Tata era angajat la Electroputere, în Craiova, și venea acasă de două ori pe săptămână, miercuri seara și, evident, sâmbăta, când stătea până luni dimineața sau până luni la prânz, când lua rata de ora 12,00 (aceasta se întâmpla când lucra în tura a doua). Mamut a spus povestea cu un asemenea dramatism, încât, de teamă, nu am mai putut dormi în acea noapte. Deși puternică și curajoasă, mama nu-mi părea, totuși, un cerber în stare să facă față șarpelui monstruos, care, dacă se întinde o dată, cât este de lung, poate ajunge tocmai în curtea noastră – îmi imaginam eu – și ce ne facem atunci?
Cu frica în sân, despre care, de rușine, nu spuneam nimănui, am stat până a venit tata… Atunci, am prins curaj și i-am istorisit despre monstru, dar, spre surprinderea mea, mama a luat în derâdere minciuna gogonată a vecinului vârstnic. Și eu cât mai suferisem, ce tactici de apărare elaboram – demne de Stăpânul inelelor, ce antrenamente cu sabia de lemn mai făceam, descojind prunul (de la izbiturile cu sabia în trunchi).
Altădată, pe seară, la taină, care se ținea chiar la poarta noastră, o invitam (eu și soră-mea) pe Mița la noi, la televizor. Cred că eram singurii cu tv din mahala, un Orion pe lămpi, carcasă lăcuită, de lemn. Era o emisiune despre Meșterul Manole, baladă pe care o auzisem prima dată de la mama (încă nu eram la vârsta de a merge la școală, dar zidirea Anei mi se părea nedreaptă și imposibil de dus până la capăt). Mița ne-a refuzat, dezamăgindu-ne.
Când eram prin clasa a doua sau a treia, ieșisem în poiană, era primăvară. În drum, cu ochii ațintiți în zare, ca la televizor, stătea Mița, așteptându-l pe Costică, iubitul ei, care ar fi trebuit să apară, în cadrul coastei, pe bicicletă. De emoție sau în șagă, ea comenta momentul cu noi, copiii de prin preajmă: „Uite-l!” – am auzit-o. A mai adăugat ceva despre părul lui cârlionțat. În sfârșit, Costică a ajuns, cu mâinile pe coarnele bicicletei Tohan, pe drumul nostru și l-am primit cu hărmălaie, ca pe un vechi prieten, deși el, sărmanul, nu ne cunoștea pe niciunul dintre noi, copiii, asiguratori ai gărzii Miții.
Următorul pas a fost în luncă, pe a cărei coastă am căutat flori de primăvară, pe care eu nu le mai văzusem niciodată. Umblam, la propriu, din floare în floare, încântat ca o albină, și însoțitorii mei, care se nimereau în clipa aceea, pe lângă mine, mi le numeau: „clopoței”, „bojocei” etc. Uitasem de toată lumea, în răspândirea de sine, căreia mă dedicasem total. A fost ca o întâlnirea a mea cu paradisul, ca o intrare într-un templu vegetal. Floare-albastră s-a scris într-un loc asemănător ca frumusețe.
Raidul meu a durat până la prima șoaptă în văzduh, că „se pupă” (Mița și Costică). I-am privit, de după un pom, mai mult pentru a o pârî pe Mița tușei Maria, dar și pentru a întrezări un sărut real, fiindcă nu văzusem așa ceva decât în filme, la tv. Nu am pârât pe nimeni, dar, pentru a mă motiva eu pe mine însumi să devin contemplator al acestui moment pe care-l socoteam vinovat, ca pe orice tandrețe dintre un băiat și o fată, pentru a mă disculpa eu pe mine însumi, în propria-mi conștiință, așa mi-am spus. Gândul acesta mi-a dat voie să asist la sărutul lor.
În 1980, trăiam deja în Craiova. Tata primise de un an apartament de la uzină, în Brazdă, un cartier verde, râvnit de mulți. Apartamentul avea două camere și era la parter, peste drum de unitatea militară, în apropierea Complexului nou. Mult timp, am crezut că ne vom muta undeva, în Craiovița, într-un apartament (la ultimul etaj, al patrulea), la care ne tot uitam de pe balconul mătușii Marioara, sora tatei, la care ne duceam des în vizită: din fericire, acesta fusese repartizat altcuiva.
Mi-a rămas în minte prima zi, dar până a ne muta, într-una dintre camerele casei de la țară, se derula un fapt paranormal, despre care voi scrie cândva.
În acel prim an, petrecut la oraș, într-o dimineață, m-am trezit cu soțul Miței, Costică, în sufragerie: vorbea cu tata. Din capul mesei, unde luase loc, într-o cămașă albă, de vară, înalt, slab, cu ochii albaștri și cu părul cârlionțat, mărturisea, pe un ton scăzut: „Plec în armată și, dacă sunteți de acord, pentru siguranța mea, aș vrea s-o las pe Mița în grija dumneavoastră, în gazdă”. Fraza nu a fost întocmai, însă noima întâlnirii aceasta era, pentru că eram surprins de o asemenea temere eu, cel care aveam încă pe retină îmbrățișarea lor din luncă.
Mița era o prezență senină în casa noastră. Fizic, nu era înaltă, însă avea energie și Relata scene și discuții de la serviciul ei cu o asemenea frenezie, încât îți lăsa impresia că deține cel mai relevant job de pe pământ. Eu însumi îmi doream, atunci, să fi avut meseria și colegii ei. Când nu învățam și mă prindea maică-mea, Mița îmi lua apărarea. Deseori, cumpăra prăjituri, cam o dată sau de două ori pe săptămână. Într-o după-amiază, m-a invitat la film, la cinematograf. Rula un episod din seria Piedone. Inițial, nu am vrut să merg, din cauza agorafobiei, însă m-a convins. După film, îmi făceam un plan, în sinea mea, de a viziona, săptămânal, cel puțin o producție în oraș. Din păcate, nu s-a întâmplat astfel, pentru că mă înscrisesem la fotbal și veneam obosit acasă.
Pe când stătea la noi, Mița era deja însărcinată cu prima dintre cele trei fete ale ei. Ulterior, s-a mutat la propria-i casă, nu departe de blocul nostru.
Epilog:
Mai târziu, mama a apelat la Mița, să-i facă o pereche de pantofi de piele (contra cost) și a fost refuzată…
Of, mama îmi cere să schimb finalul si să nu mai scriu despre momentul cu pantofii, moment care a consumat-o destul atunci, dar că aș putea insera faptul că, niciodată, când e la țară, Mița nu strigă la noi să ne viziteze, dacă ne vede prin curte sau dacă a aflat că am venit.