21 ianuarie: Jocul „țânțar”

Iarna, jucam „țânțarul” cu frații Mamut, cu Mitică și Ioana… Bunica lor era sora bunicului meu din partea mamei. De obicei, îi nimeream la masă: ca în Moromeții mâncau, pe hol – tindă nu aveau – , așezați la o măsuță scundă, pe scăunele, în timp ce focul pâlpâia în sobă. Mă invitau și pe mine să înfulec ceva, dar nu prea mai aveam pe unde să mă înghesui. Nici nu aveam de gând. Mă temeam să nu mi se respire în nas, cum și astăzi evit, pentru a nu mă gândi obsedant, apoi, la ce eventual microb am luat. Când cineva îmi vorbește de prea aproape, îmi țin respirația. Până și în oraș, mai târziu, chiar pe stradă, nu respiram când treceam pe lângă oameni. În plus, nu mâncam / nu mănânc la nimeni, dar, odată, de rușine, la familia Mamut, am rupt o bucată de pâine, căreia nu i-am uitat gustul deosebit nici astăzi, un miez ceva mai aspru decât la pâinea obișnuită, probabil de la făina brună, pâine dacică, făcută din mei, după cum îmi imaginam, ajutat de lectura frecventă din revista „Cutezătorii” (la care eram abonat).

Deși veche și numai cu o încăpere, casa părea destul de călduroasă. Erau două paturi așezate în paralel, iar în dreptul ferestrei, o masă; pe jos, era pământ, ceea ce mie mi se părea inedit, fiindcă nu mai văzusem nicăieri (nici nu prea intrasem în alte case). Ca să mă fi urcat în pat, făceam efort (nu aveam mai mult de șase-șapte ani), din cauza saltelelor umflate excesiv cu paie. Păturile din lână maro acopereau căpătâiul.

Mitică desena pe foaie dreptunghiurile jocului – doar era gazdă! – , aducea piesele, boabe de porumb și de fasole, după care ne întreceam în realizarea careurilor. Când îmi blocam adversarul, frenezia reușitei îmi era atenuată de gândul: „Dacă se apucă Mitică să-i spună mamei despre ce mai fac eu pe la școală, despre bătăile și certurile mele, sau despre vreo temă nefăcută, pentru care m-a pedepsit învățătoarea?”. Mama venea cu noi (eu și soră-mea) în vizită.

Gândurile parcă îmi erau auzite de către divinitate și ar fi vrut să-mi arate că nu este creștinește să mă bat etc.: „Hai, mumă, voi cum vă descurcați pe la școala aia?”. Din fața sobei unde se așezase, rupând coceni să-i bage pe foc, bunica Mamut parcă era acul de la pick-up care dă glas plăcii; purta o broboadă, ușor dezlegată în dreptul urechii drepte, cămașă albă, fustă din straiul popular, totuși nu zăvelcă, și niște ciorapi groși. Frângea cocenii de genunchi.

Ori îi era frică de mine ori era el cuminte, Mitică nu sufla o vorbă, dar stresul posibilității nu-mi da pace.

În colțul odăii, bâzâia un difuzor, în locul țânțarului nostru molcom.

Dacă aveam școală a doua zi, sigur mă întristam, la plecarea de la gazdele noastre, fiindcă încheiam orele de timp liber și mă lua grija lecțiilor, însă, dacă venea duminică, inima îmi era ușoară, așteptând filmul Laleaua neagră de la televizor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *