1 februarie, 2021: Pistoalele

Primul pistol de care-mi amintesc a fost unul de plastic, de tir. Era însoțit de o țintă desenată, ca la olimpiadă. Săgețile aveau în capăt o ventuză roșie, de cauciuc. Fixam pe ușa camerei ținta de tablă și trăgeam, ochind cum văzusem în filme; mă mai aruncam prin pat, ferindu-mă de trasoarele imaginare.

Într-o iarnă, pe când mă frământam să prind centrul țintei, au venit unchiul Ionel și tanti Niculina, tineri amândoi, studenți la ISE. Au intrat în jocul meu. Tanti Niculina a luat pistolul și l-a apropiat de ochiul drept, după cum o învățaseră la armată să tragă – susținea. A apăsat pe trăgaci, săgeata însă a zburat alături, în canta de apă. Unchiul a contrazis-o:

„Dacă-l ții prea aproape, îți sare praf de pușcă în ochi sau scânteia de la percutor. Uite cum se ia linia de ochire!”. Asistam și eu la demonstrație, plin de curiozitate.

Unchiul s-a poziționat ferm, băț în picioare, a întins brațul drept, a închis ochiul stâng și a tras, în timp ce, două secunde, și-a ținut respirația. Săgeata și-a atins ținta și a câștigat „școala lui de armată” de la grăniceri, de acolo de unde are o poză călare.


Cel mai „longeviv” pistol al meu a fost unul roșu, cu pat negru. Era o imitație a mărcii Beretta. L-am ținut mult timp, poate și acum mai zace prin vreo ladă. Când mă plictiseam, păcăneam din el. Ajunsesem să vreau să-l stric și, totuși, nu se defecta. Cel mai mult l-am întrebuințat în apartamentul din Brazdă. Am doborât cu el atâția spioni, cât nu încăpeau în filmele de propagandă. L-am cumpărat pe fondul vizionării filmului Kojak. Serialul rula sâmbăta seara. Venea și mama Ioana să-l urmărească, nu pe polițist, ci acțiunea americănească. Țineam televizorul Orion Budapest pe o masă, în camera a doua mai bună. De-a latul peretelui, tata a instalat o bancă de lemn, acoperită cu pătură de lână, țesută în război. De pe acea bancă ne uitam la film. Mama Ioana ignora apogeul demersului detectivist al lui Kojak, moțăind. Gestul ei scădea din emoțiile mele, care empatizam cu protagonistul, fiindcă îmi dădeam seama că epilogul nu este la fel pentru toată lumea, decât pentru aceea implicată. Dacă închid și eu ochii, sar peste momentele de cumpănă preîntâmpinate de erou, dar nu închideam decât unul, mă uitam pe furiș, ca nu cumva, de după colț, să intervină inamicul.


Miercuri seara, se difuzau filmele cu John Wayne. Fascinația pentru echipamentul lui a fost motivul pentru care am cumpărat, ani la rând, pistoale de cowboy, cu pat încrustat cu diverse capete de bou; butoiașul scotea capsele care pocneau și scoteau fum la atingerea cocoșului de fier, acționat de trăgaci. Eram încântat de fumul de la pucioasă. Pe tindă, așezam pături multe, una peste alta, drept șa, de un stâlp, legam sfori mai late, pe care trebuia să le fi simțit ca frâie în mâini. La șold, purtam centură, în care-mi fixam pistolul. Cu pintenii, izbeam în zid, ca în burta unui cal, să-i zoresc mersul. Săream din șa, ferindu-mă din calea unei săgeți expediate de indieni iscusiți.

Când nu mai aveam punguțe de capse, făceam pușcă din tulpini de floarea-soarelui, numai să-mi continui lupta cea dreaptă, pentru fâșia de pământ american și să-mi dovedesc talentul de mânuitor al armelor de foc.

Imboldul de a-mi etala talentele, în sprijinul inimii dedicate unei fete, mi-a rămas viu, ca în happy end-ul de pe ecran.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *