2 februarie, 2021: Telefonul galben

Primisem cadou un telefon galben. Îl întorceam de la cheiță, ridicam receptorul, vorbeam cu te miri cine, în timp ce soneria îl zguduia. Tata îmi spusese că este un arc înăuntru care dirijează mecanismul. Până atunci, auzisem numai de arcul cu săgeți, iar lângă acela din aparat, eram convins că stă un omuleț, atent la cheița mea, când o învârteam. După ce activasem, în atâtea rânduri, telefonul, mi-a trecut prin cap să-l desfac și să-mi lămuresc situația dinăuntru. Am tras de capac, nu știu ce forță am avut, fiind copil de patru – cinci ani, dar a crăpat la un colț și s-a rupt. Arcul a sărit și m-a ciupit de mână. Am plâns pentru jucăria stricată, nu pentru durere. Tata a pus foc pe paie, certându-mi demersul, fără a-mi fi bănuit curiozitatea nemăsurată care zbârnâia, în sinea mea, mai tare decât soneria.


Mai mare, am reușit să vorbesc la un telefon adevărat, în casa bunicului matern, al cărui serviciu era de factor poștal. Invenția lui Graham Bell trona, la propriu, în cameră, precum un sfătos în consiliu. Masa de lemn, acoperită cu pânză înflorată, îi conferea mister și amploare. Eram atras de rotila transparentă, marcată cu numere negre, care ieșeau în evidență, prin contrast cu ambalajul alb. Stăteam cu sufletul la gură să aud cârâitul mecanic, mai rar la format, când degetul se proptea în frâna de tablă, și degajat la recul, precum atletul o rupe la fugă, după ce pocnetul pistolului îi semnalează startul. Nu puteam sălta receptorul din furcă: „Se vede-n centrală clapeta picată” – îmi explica bunicul. Totuși, la insistențele mele, și-a apelat colega vigilentă, rugând-o să mă intercepteze într-un mic dialog. Timorat de propria-mi timiditate, abia răspundeam la întrebări: câți ani am sau cum învăț la școală. Cea mai grea întrebare a doua era, fiindcă ezitam în a-mi autoevalua prestația de la clasă. Femeia îmi părea o pitică vorbitoare, substituită dimensiunilor aparatului. Glasului care ajungea la mine de undeva depărtat, dintr-o peșteră a epocii de piatră, îi făuream un chip în imaginație, după cum obișnuiesc și în prezent, cu aceia pe care îi am interlocutori pentru prima dată.


Când mă plimbam prin grădină, prins în meditație, mă gândeam la America, precum la altă planetă. California era denumirea care mă vrăjea. Aflasem că, acolo, sunt două recolte pe an. Să mănânc de două ori pere, ce bine ar fi! – așa-mi spuneam, în timp ce scuturam pomul, roditor numai vara. Dar să fi stat la umbră, cu un pas în ogaș, savurând o fructă și să vorbesc în New York sau oriunde în lumea largă – nici nu am auzit pe nimeni să fabuleze în copilăria mea și nici nu am anticipat o asemenea lejeritate comunicațională, de domeniul fantasticului.

Prin urmare, aveam motive, în copilărie, să privesc telefonul ca pe un mecanism spectacular, cu viață în el.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *