3 februarie, 2021: Televizorul Revoluției

În 1980, la sugestia unchiului Victor, tata a cumpărat un televizor Sirius 251, cu buton zincat. Vechiul Orion se defectase, din cauza lămpii PL 36, care a ars. În dreptul difuzorului, am lipit un abțibild, reprezentând un dinozaur în junglă. Abțibildul, pe care l-am luat dintr-un pachet de gumă, era singura pată de culoare, fiindcă televizorul era alb-negru, nu cred că exista în țară vreunul color sau chiar dacă s-ar fi găsit, era tot degeaba: abia prin 1986 – 1987, s-au transmis emisiuni sau filme „parțial color”, mențiune care apărea în programul săptămânal, publicat în ziare. O imagine bună însemna să nu fie cu „pureci” sau să fie redată de un televizor de mari dimensiuni, precum marca Diamant.

La acest tv Sirius, cărat dintr-un cartier într-altul, când ne-am mutat, au privit ai mei Revoluția de la Timișoara, oraș martir, inimă a voinței de libertate.


La începutul anilor nouăzeci, era un iureș urban de nedescris. Cele mai căutate magazine erau cele de haine. În acest iureș, mă prinsesem și eu. Însoțit de tata și de finul Fan, am intrat într-un magazin „particular”, care abunda în marfă turcească. Erau la modă „costumele de blugi” (geacă și pantaloni). Cam ce purta unul, vedeai la toți, numai mărimile, evident, difereau. Pentru prima dată, mi-am luat blugi cu tivitură exterioară. Inițial, am crezut că am fost înșelați și ni s-a livrat un produs contrafăcut.

În orice magazin intrai, suna muzica din casetofoane mari, cu două boxe și două dispozitive de rulare a casetelor, beculețe peste tot pe Lipscani, un bâlci modern.


După o vreme, în vitrine, apăruseră televizoarele color, care-ți luau ochii prin calitatea imaginii. Am achiziționat și noi un Megavision, puțin îndoiți, pentru că intenționam să luăm un Sharpe, dar unul, cât o ghighilice, ar fi costat cât al nostru. Primul meci vizionat la Megavision a fost de hochei pe gheață, sport care începuse a-mi plăcea mai mult decât fotbalul. Când s-au reluat campionatele, m-am reacomodat cu dificultate la fotbal: față de hochei, rutina erorilor părea mai extinsă temporal.

Mocioi, coleg de facultate cu mine, mai trecea pe la noi: „Johny, mi s-a adresat extaziat, televizorul tău este de la mama lui! Pe toate piesele este imprimată marca, inclusiv pe firul de alimentare”.


Pe atunci, până în apropierea anului 2010, televizoarele costau o avere. Astăzi, casa de la țară găzduiește o istorie a tehnologiei vizuale, dar și a eforturilor familiei noastre de a fi beneficiat de aceste aparate.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *