8 februarie, 2021: Tămâioarele

În primăvară, Dumnezeu nu lasă niciun petic de pământ la voia întâmplării. Din acel nămol, în care se împiedică oamenii și dobitoacele, scoate frumuseți fără seamăn. Pentru a le vedea, mă striga mama să merg în grădină, acolo unde, sub păr, se așternea un covor de tămâioare, dintre acelea măiastre, neîntrecute nici măcar de lucrul la suveică al călugărițelor albe, cu inima pură.

De unde gândul mamei de a mă face părtaș la o asemenea minune? Acesta este unul dintre motivele pentru care o consider unică. Nu scoteam o vorbă, înțepeneam în loc, în timp ce parfumul de tămâioare mă lua în brațe și mă purta pe mine, cel din interior, prin palatul sfinților din cer. Mă întrupam în emoție, escaladam vârful împlinirii ad-hoc, dar îmi era teamă să nu vadă nimeni în sufletul meu, pentru că m-aș fi rușinat și aș fi fost gâtuit de lațul sfielii.

Astăzi, sunt convins că mama îmi înțelegea firea, datorită liniștii pe care ea însăși o păstra, voind să-mi audă bucuria pe care nu o spuneam.

Un mănunchi bleg de tămâioare, din găletușe, în piață, mă întoarce, oriunde aș fi, la stadiul de țintă a propriei săgeți de visare și de frângere de sine în stropul de culoare.

Un gând despre „8 februarie, 2021: Tămâioarele”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *