În februarie, începeau zăpezile să se topească. Veneam de la școală, pe coastă, iar, în dreapta, pe făgaș, apa vuia cu putere, sfărâmând pojghița de gheață sub care gâlgâia. Aerul cald se instala în cuiburi de paie, ca un ou – cu mintea-l spărgeam. Lumea îmi datora căldura care zbura din coaja strivită, ca puii de vultur.

Staulul îmi dădea impresia altui univers. În ritmul lor de viață, animalele tocau în liniște furajele, puse în maldăr de gospodar. Cu botul umed și lipicios, vacile nu aveau habar de mocirla de afară. Aburii se ridicau din nările lor ca din furnale. Aș fi vrut să mai stau înăuntru, să contemplu bucuria simplă a lor.

Inima-mi se despovăra ea însăși de griji, acelea care erau…