Volumul de proză scurtă Nopți albe la Leningrad, semnat de Dodo Niță (București, Editura PAVCON), se individualizează printr-o estetică atractivă. Titlul, un oximoron care îndeplinește o funcție mnemonică explicită, indexează retrospectiv experiența turismului instituționalizat în Uniunea Sovietică din perioada premergătoare evenimentelor politice din decembrie 1989. Volumul reunește paisprezece narațiuni și este valorizat critic printr-un aparat hermeneutic preliminar, reprezentat de studiul introductiv extins elaborat de Aurel Cărășel.
Departe de a fi doar o simplă suită de narațiuni, cartea se deschide ca un jurnal de bord al unei epoci apuse, în care autorul decodează, cu sensibilitate și un ochi critic extrem de fin, farmecul și paradoxurile unor vremuri trăite intens. Povestirile lui Dodo Niță nu doar că readuc la viață decoruri și stări de spirit aproape uitate, dar reușesc să transforme detaliul biografic într-o proză densă, capabilă să trezească în cititor o nostalgie stranie pentru un timp pe care poate nici nu l-a cunoscut direct. Acestea sunt așteptările, având în vedere posibila semantică a titlului, dar povestirile sunt cu personaje exotice, ale căror preocupări se regăsesc în orice epocă. Nicidecum narațiile nu se revendică de la Leningrad (vechea denumire a orașului Sankt Petersburg), de la ceea ce simboliza acest oraș anterior pentru cetățenii din țările aservite doctrinei comuniste. Ele descind dintr-o invenție pe marginea a ceea ce ar fi însemnat pentru autor în secolul trecut viața urbană din orașele americane sau din dorul de traiul patriarhal. Spre exemplu, povestitorul recurge la procedeul dedublării prin intermediul personajului Monty, un student marcat de eșecul sentimental provocat de Hespina. Scena care consfințește această turnură relațională se produce în proximitatea căminului studențesc; pus în fața unei realități irefutabile – surprinderea Hespinei în brațele altui bărbat –, protagonistul își verbalizează dilemele interioare printr-o serie de interogații legitime: „Plecam dimineața din campus și mă întorceam noaptea târziu. Colindam străzile și parcurile orașului, fără nicio țintă. Ca o umbră mă însoțea Monticela. Într-una din zile, pe o alee din parc, am dat nas în nas cu Hespina. Era împreună cu un individ și, după modul intim în care se strângeau în brațe, nu părea că ar fi fost fratele ei.
– Monty! Ce faci? Nu mai vii la cursuri? m-a întrebat.
– Asta e iubirea ta cea mare, cât muntele de mare? am replicat. Hespina mi-a zâmbit stânjenită si, luându-I de braț pe noul său prieten, mi-a întors din nou spatele” (Monty și Monticela).
Atmosfera tipică unui cenaclu literar este transpusă în tipare cosmice; dinamica se configurează în jurul unui artefact misterios, prezentat în cadrul ședinței de către Radu Honga. Introducerea acestui obiect — definit printr-o textură hibridă, care îmbină un nucleu dur, marmoreean, cu o suprafață de consistența cauciucului — declanșează o serie de proiecții hermeneutice și ipoteze explicative din partea participanților, dând naștere unui veritabil exercițiu de speculație ontologică și cosmologică.
Remarcabilă este modalitatea în care autorul radiografiază eforturile financiare și logistice ale lui Sammy în tentativa sa de a achiziționa un vehicul capabil să-i faciliteze explorarea lumii. Acest automobil dobândește valențele unui alter ego mecanic și-l însoțește pe protagonist de-a lungul întregii existențe: „Sammy nu-și cunoștea părinții. Iar amintirile sale despre copilărie se rezumau la spray-ul și cârpa cu care ștergea parbrizele autoturismelor… Da, și o dorință năprasnică să aibă propria sa mașină! Să vadă lumea! Schimbase cârpa de șters praful pe furtunul unei pompe de benzină. Furtunul, pe o tavă de ospătar într-un expres McDo… Și, în sfârșit, șorțul și papionul cu o salopetă gri-petrol de mecanic auto. Credit după credit, chenzină după chenzină, își strânse fericirea într-un ciorap peticit. Visul deveni realitate: o splendidă Landia SX, ce-nghițea trei cente pe oră ca pe-un nimic. O zi întreagă rămase într-o stare vecină cu nebunia, mângâind duios capota mașinii sub care fornăiau nervoși mustangii-putere. Lumea întreagă era a lui. Se simțea ca un nou Columb, de aceea își boteză mașina Sweet Mary” (Sens Unic).
Topografia și peisajul în care se înscriu aceste peregrinări, precum și ambianța urbană adiacentă, sunt înfățișate tipologic după modelul spațiului nord-american. Ilustrațiile semnate de Puiu Manu potențează substanțial povestirile; deși discursul textual sondează dimensiunea fantasticului, universul vizual grefat pe text le imprimă acestora o pregnantă notă de veridicitate și realism.
În Legenda lui Jo Fără-nas, Dodo Niță preia nucleul anecdotic care fundamentează mitul omonim și îl dezvoltă într-o narațiune axată pe un motiv literar de o pregnantă extravaganță, dar relativ rar investigat în literatură: transpunerea ficțională a ultimelor momente de conștiință ale condamnaților supuși decapitării prin ghilotinare. O reprezentare similară a acestei disocieri post-mortem se regăsește, în dramaturgia autohtonă, în opera teatrală a lui Mihai Eminescu. Deși premisa textuală configurează un deznodământ potențial macabru, de tip horror, impactul terifiant este anulat prin recursul la mecanismele comicului. Tensiunea dramatică se dizolvă în absurd; furia care generează gestul violent este declanșată de un pretext derizoriu — o remarcă inadecvată a gigantului Jo Fără-nas la adresa victimei —, culminând cu actul grotesc al condamnatului care îl mușcă pe călău de nas. Aceeași lentilă parodică și demitizantă coordonează și descrierea rostogolirii „bilei” (metaforă eufemistică pentru capul retezat) într-o ladă de gunoi, secvență care consolidează viziunea burlesc-ironică a întregului text: „- Nenică, a sosit scadența!
- Jo, am vrut să-l înjur, dar nu am mai apucat, pentru că bila îmi zburase de pe umeri, rostogolindu-se pe caldarâm.
Trupul mi-a mai făcut câțiva pași, într-o pornire de a-l strânge de gât, dar nu am reușit și s-a proptit într-un zid, rămânând înțepenit pe vecie.
Jo mi-a apucat capul de chică și s-a dat la lumina unui lampadar amețit ca să-l vadă mai bine.
- Și zi așa, fiu de cățea, fărașul ăsta de cenușă cu care erai umplut nu ți-a sfârâit pentru că nu-i bine să te bagi peste bisnisul meu, hai?
Toate ca toate, dar să-l facă fiu de cățea pe băiatu, os de indiancă liberă din preerii, asta nu am putut suporta și, adunându-mi ultimele forțe, mi-am înfipt colții în morcovul lui olfactiv. După ce-i mestecai carnea, închisei ochii mulțumit, în timp ce capul îmi zbura într-o ladă de gunoi, în urma șutului năprasnic al lui Jo…”.
Deși nu se înscrie în genul science-fiction, cartea include în rândul protagoniștilor entități robotice; acestea conservă atributele tehnice intrinseci, însă asimilează, prin mimetism cultural și proximitate, tipare comportamentale și rutine specifice existenței umane: „Un robot intra într-o fierărie și cere patru metri de tablă. Da` să fie ondulată, precizează el, că vreau să-i fac o fustă plisată neveste-mii” (Noua societate de consum). Narațiunea reconstituie atmosfera specifică perioadei interbelice, conturată prin topografia comerțului stradal; în acest cadru, personajele urmuziene — ale căror atribute robotice rămâneau implicite sau nedezvăluite în textul-sursă — își asumă explicit statutul tehnologic în analiza vizuală a lui Dodo Niță. Roboții dobândesc totodată o dimensiune temporală și o conștiință a alterării biologice (vârsta) analoage condiției umane: „Oricum, peste două zile, împlinesc Sextenatul și gata”.
Proza lui Dodo Niță se distinge, în primul rând, printr-o remarcabilă claritate stilistică și printr-o cadență narativă echilibrată, care îi oferă cititorului pauzele de reflexie necesare asimilării textului. Sub aspect stilistic, proza lui Dodo Niță valorifică adaptiv potențialul expresiv al idiomaticului popular și al poantelor de factură modernă. Inserția unor formule paremiologice sau colocviale — precum „îi stau ca apa în gât” sau parodicul „Adio și-un praz verde” —, alături de structuri dinamice axate pe oralitate ori conotații urbane („am dat să fug”, respectiv imaginea personajului „Johnny W. [care] trecea cu capul între umeri”), configurează un registru hibrid, caracterizat printr-o pregnantă vitalitate lingvistică.
În concluzie, volumul Nopți albe la Leningrad reușește să recupereze și să fixeze în memoria colectivă dinamica și atmosfera unei epoci de graniță. Sintetizând, atractivitatea estetică a volumului rezidă tocmai în strategia bivalentă: pe de o parte, titlul evocă o perioadă istorică bine determinată — excursiile în spațiul sovietic din perioada anterioară evenimentelor din decembrie 1989 —, iar pe de altă parte, proza lui Dodo Niță decodează critic mecanismele cotidianului totalitar. Prin valorificarea literară a experienței voiajelor din deceniul premergător prăbușirii blocului comunist, Dodo Niță oferă cititorului contemporan o prețioasă mărturie epistemică asupra modului în care alteritatea sovietică era percepută din interiorul spațiului românesc în amurgul regimului comunist.