Titlul celui mai recent volum semnat de Adrian Frățilă, Sicomor sădit în mare (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2025), este o metaforă pentru condiția creatorului. Arborele exotic, transpus în mediul marin, devine un alter ego al poetului, care, după o viață dedicată alterității și efortului de armonizare socială, constată eșecul comunicării interumane, motiv pentru care alege deliberat reconfigurarea propriului spațiu prin racordarea la elementul acvatic. Spre deosebire de iluzia stabilității sociale, caracterul intrinsec dinamic al mării elimină din start pretenția unei statornicii inter-generaționale.

Din punct de vedere structural, volumul este proiectat în patru macro-secțiuni, fiecare fiind gândită drept o „ramură” a aceleiași axe simbolice – maiestuosul sicomor: Ramul cel dintâi (Echinocțiul de fiecare zi), Al doilea ram (Vânător înzăpezit), Ramul al treilea (La arat văzduhul) și Al patrulea ram (Restanțier la primul meu mileniu). Relevanță exegetică prezintă și secțiunea finală a cărții, care îndeplinește o funcție paratextuală și documentară complexă, integrând un aparat critic structurat sub forma unui dosar de Exprimări critice, un Profil de autor configurat prin intermediul interviurilor, discursuri de tip Laudatio, Poezii dedicate (poetului de-a lungul timpului), precum și repere de ordin bibliografic.

Aflat pe cel dintâi ram al sicomorului, acolo unde s-a adăpostit de zgomotul deșert al lumii, poetul vede altă rânduială a lucrurilor. Priveliștea, care se desfășoară sub ochii lui, pare guvernată de legile unui paradox. Asistăm la un proces de eroziune ontologică, provocat tocmai de hiperbolizarea atributelor. Realitatea se degenerează sub presiunea propriilor rigori estetice, anulându-și referentul printr-un exces de reliefare, în timp ce imobilismul statuar decade în ruină: „N-am înălțat ca fumul alcătuiri ce pier / către orfanul licăr al stelei care moare / Încerc să nu apună zăpada-n căprioare / când se ascute haita pe semnele din Cer / De-atâta neclintire s-au năruit statui” (Flaut amărui).

În acord cu imaginarul tematic abordat de Radu Stanca, poezia lui Adrian Frățilă integrează motivul western-ului printr-o viziune bivalentă: dacă, pe de o parte, versurile recuperează ecourile mitologice ale aventurii specifice pionierilor Vestului american, pe de altă parte, ele radiografiază dinamica socio-ocupațională incipientă a acestora pe noul teritoriu. Latura empirică și factuală a conflictului, circumscrisă inițial violenței fizice — materializată prin intermediul schimburilor de focuri —, este substituită în contemporaneitate de traumele adiacente disputelor geopolitice: „Spre Westul tras sub caravane – / a câta oară necuprins! – / caii cu greu trecură vadul / și-n roți parcă demult a nins / Parcă au îngenuncheat bizonii / în triste urme de bărbat / și parcă preeria întreagă / e-o urmă pentru îngenuncheat. / Când noaptea fulgeră prin ierburi / lasouri vii ori săbii goale / pe Boltă stelele îngheață / ca răni suite în pistoale” (Baladă western).

Tranziția către cel de-al doilea palier al volumului este prefigurată de un moment de criză: ipostaza vânătorului arhaic — instanță în care se oglindește însuși poetul — se confruntă cu imobilismul unui spațiu înzăpezit. În acest context, salvarea devine posibilă exclusiv prin recursul la propria conștiință, printr-o corelare reflexivă adecvată realității imediate. Poemul inaugural al secțiunii secunde comportă o funcție gnomică; demersul amintește de strategia epistolară din Remedia Amoris de Ovidiu, unde poetul latin propunea remedii raționale pentru excesele sau rătăcirile pasionale.

Primul sfat oferit de Adrian Frățilă vizează sublimarea mâniei — pulsiune pur instinctivă — prin interiorizare și catharsis verbal, evitându-se astfel descărcarea ei violentă în exterior. Subsecvent, eului aflat în impas i se recomandă o reconsiderare a sacrului: bolta cerească trebuie epurată de proiecțiile eshatologice ale pedepsei („rugul iadului”) și receptată ca dimensiune soteriologică, propice regenerării existențiale. Rana, privită ca amprentă a efortului de supraviețuire, este chiar vehiculul unei autodepășiri și al ascensiunii către o nouă treaptă a cunoașterii: „Apoi să ai conștiința că nu ești doborât – / pe crucea ta de oase să poți lupta adică / Să te lovească-n tâmple mânia ce-o struneai / și arsenale pline să detonezi pe limbă” (Rană luminoasă).

Pe cea de-a treia ramură a sicomorului — arbore arhetipal care simbolizează însăși planeta —, corespunzătoare, în istoria omenirii, etapei agrare și descoperirii aratului, vânătorul arhaic, în care s-a dedublat poetul, abandonează arsenalul cinegetic, pentru a-și strămuta întregul aparat reflexiv către imensitatea celestă, pe care o asaltează cu interogații existențiale asupra destinului terestru și a desăvârșirii spirituale. Un atare elan transcendent nu este posibil decât după ce, în pragul imediat anterior, subiectul liric primise iluminarea mântuitoare prin rana christică a suferinței. Contemplarea bolții înstelate și plonjonul analitic în spațiile siderale sunt considerate drept cel de-al doilea mare salt prometeic din istoria civilizației, eveniment capital, a cărui anvergură nu își găsește egal decât în geniala invenție a roții. Noul stadiu ontologic este celebrat de Adrian Frățilă în cheie modernistă; el mizează pe cadențele ermetismului de filiație barbiană: „Pe-un așternut de sare și emoții / care nu-i mult mai sus ca firul ierbii / pun Cerul toartă la minunea roții / și-nchin până la vulturii superbii / Iubire și revoltă mă-ntrupează / În mine frunze cad, lumina țipă / Dar iată-mă: eu sunt această rază / pe care-o sui aripă cu arípă / Nedumerit în zgura mea solară / și tulburat de frigul ce divide / mă voi retrage cinci milenii iară / în universul unei piramide” (Iată-mă).

Energia și pluralitatea de ipostaze, forme sau epifanii ale naturii — fenomene deopotrivă perceptibile și intuite, încadrate celei de-a patra ramuri, pe care poetul o intitulează metaforic Restanțier la primul meu cu mileniul —, amintesc de atmosfera și de arhitectura vizionară din Divina Comedie: „Noi suntem anonimii acrobați – / pe sârma invizibilă și rece – / intens de reflectoare ignorați / în circul strict al clipei care trece / E-același risc în față și-napoi / Topim în piept lingou pentru emblemă / Se-ntunecă-n ovații și cad ploi / din loja zgomotoasă și supremă / Prin Univers trec bulgări mari de foc, / iar noi mărșăluim pe-un fir de gheață / Un singur ochi de plasă pune-n joc / sărmana recuzită pentru viață / Când taina echilibrului s-a frânt / și fulgerul iluziei se-nchide / în lacrima lipită de pământ / s-au scufundat imense atlantide” (Balada Marelui Spectacol).

​În această secțiune a volumului, discursul liric gravitează în jurul unei crize identitare și existențiale, definită prin ipostaza poetului ca „restanțier” în raport cu propriul mileniu, situare asincronă care este argumentată printr-un complex de motive literare și arhetipuri: poetul pendulează între vulnerabilitatea în fața tentațiilor succesive și aspirația spre o luciditate strategică, depășind în ingeniozitate modelul mitologic al lui Ulise („Cu toate slăbiciunile omise / și exhibând o mimică semeață / am să strecor așa cum Ulise / calul de lemn în orice fortăreață… / Dar calul bate cu copita-n vise / și ne trezim pe-a mărilor fâneață” – Balada calului de lemn);  anacronismul cultural: harul cărții, moștenit de la mamă, este perceput ca un atribut desuet în raport cu paradigmele pragmatice ale mileniului curent („Când Mama să mă nască se căznea, – / către-nceputul Lumii într-un marte – / spre ursitoare s-a rugat să-mi dea / har și unelte simple pentru carte” – Balada literei finale); regresiunea nostalgică: proiecția replierii spre spațiul matricial este concretizată prin dorința revenirii la casa părintească („Când vișinul se zbate la fereastră / și ploile-l îngroapă sub călcâi / incendiază dorul casa noastră / în care-atât de singură rămâi” – Balada drumului spre sat).

Paralel cu această componentă reflexivă, Adrian Frățilă dezvoltă o coordonată lirică marcată de un profund atașament patern. La fel ca Arghezi, el insistă pe aceeași tandrețe ocrotitoare și inventivitate ludică, în poemele dedicate fiicelor lui, Ioana și Andreea.   

Privit în ansamblu, volumul se constituie ca o vastă frescă a umanității, aspect prin care se înscrie în descendența marilor sinteze poematice realizate, la noi, prin grandioasa viziune din Memento mori sau, mai aproape de sensibilitatea modernă, prin umanismul mesianic din Cântare omului. Ceea ce disociază însă unghiul de vedere al lui Adrian Frățilă este o anume intelectualizare a afectului, capabilă să proiecteze vârstele biologice ale individului pe ecranul eternizat al istoriei universale. De asemenea, suntem martorii unei inspirate mutații estetice: istoria se debarasează de evenimențial pentru a se converti în pură substanță lirică. Mai mult, pendularea între coordonatele cosmice și cele terestre se soldează invariabil cu o reîntoarcere asumată spre perimetrul natal, gest care atestă o filosofie a trăirii ancorate în autohtonism.