„Scânteia tineretului”, organ de presă al…, la care toți eram abonați, nu de bunăvoie.
În clasa a XI-a, eram de serviciu pe clasă, împreună cu Laurențiu, colegul meu de bancă (doi băieți, într-o clasă cu 34 de fete). Înalt, slab, cu ochelari, Laurențiu era nedezilipit de mine. Dacă vedea că nu sunt la școală, pleca și el acasă.
Cum discutam diverse, a venit responsabilul cu nu știu ce și ne-a adus un maldăr de ziare. Ghiduș, precum era, mereu râzând din orice, Laurențiu s-a gândit să le arunce în sobă. Le-a luat, în ciuda protestului meu, cu mâna dreaptă: „Dă-le dracu!” și le-a făcut loc, peste țeava de gaz. Clasele erau încălzite modern, prin calorifere. Sobele figurau ca mobilier, erau acolo încă de la înființarea Colegiului.
A doua zi, anchetă de la UTC: „Cine a aruncat ziarele în sobă?”. Gestul era interpretat drept sabotaj la adresa politicii unicului partid călăuzitor. Nu am recunoscut și ancheta a încetat.
Aveam și o dirigintă, care semăna lui Laurențiu, de credeai că este maică-sa: deși apropiată ca vârstă de noi, era uscată sufletește și lipsită de empatie. Cândva, o apreciasem pentru lectura cărții Balanța de Ion Băieșu. Pe cât de insipidă în rest, pe atât de incisivă devenea în momentele de oarece dispută. De exemplu, ne trăgea la răspundere, pentru că nu ne făceam norma la practică agricolă. Unei colege intenționa să-i scadă media la purtare. Întrebată despre normă, colega i-a răspuns: „Între o roșie și altă roșie, strecuram o discuție, fie de mai mică, fie de mai mare durată”. Motivația aceasta, care mie mi s-a părut spirituală, a scos-o din minți pe doamnă.
În ceea ce-l privește pe Laurențiu, trebuia să mă aștept că face o boacănă. Deși băiat de preot, pe mine m-a mințit, vreme de un an, că taică-său lucrează muncitor în fabrică. Am aflat adevărul de la foștii lui colegi de la mecanică, profil pe care-l urmase până într-a XI-a, pe care i-am contrazis. Când i-am spus despre „inepția” auzită, a recunoscut că aveau dreptate: „făceau glume pe seama profesiei tatei și de aceea, ți-am ascuns, de la traumă”. Am rămas fără cuvinte…
Ziarele nu au ars, în schimb, anii noștri s-au dus ca fumul.