Magazinul era inima care pulsa de noutăți, 
a satului. 
Era cea mai bună legătură cu lumea. 
Despre comerțul cu vestita, 
pe atunci, 
China, 
aflam de la soiul de rechizite – gumă 
parfumată de șters, 
stilou cu peniță suflată în aur, 
ciocolate care aveau un fel de napolitane 
fărâmate în conținut, 
umbrele în culori, 
teniși albi cu talpă verde etc. – 
erau mărfuri de valoare, 
nu chinezării...

Eugeniile – cele mai căutate – și biscuiții 
veneau în cutii mari de lemn 
și era un miros dulce în magazin, 
de la crema din spirale.

Nea Vasile era vânzător. 
Avea un picior de lemn – luptase pe front. 
În halat care dădea spre galben, 
brunet, solid și cu voce puternică, 
dar clară, 
ne servea neutru. Mai glumea, 
fapt care mă surprindea 
că avea o umbră de umor, 
cu bărbații de leatul lui...

Odată, la cinci lei, 
mi-a dat trei eugenii 
și rest tot aceeași sumă. 
M-am întors și i-am explicat. 
Nu mi-a zis „Mulțumesc!”

Era și un raion mic de haine, 
înspre ieșire, pe dreapta. 
Acolo, cu creionul la ureche, 
pe care îl folosea 
când măsura stambele sclipitoare pentru femeile interesate, 
făcea paradă nea Ion (cred că așa îl chema), 
ceva mai tânăr decât nea Vasile. 
Înalt și slab, 
era îmbrăcat după eticheta de magazioner – 
cu halat albastru, 
ai cărui nasturi 
păreau planetele din cabinetul de fizică.

Rar aduceau și jucării – stăteam la pândă 
ca indienii 
să cumpăr pistoale de cowboy. 
Și acum am în nări mirosul de capse...

În fața magazinului se dezbătea politică. 
Nu-mi mai aduc aminte 
decât pălăriile verzi cu pene colorate 
ale bărbaților atotștiutori. 
Mare vâlvă a făcut în rândul lor 
„rubla” de aluminiu de cinci lei, 
de parcă se rostogolise în viață la propriu, 
ca o roată din mecanismul istoriei.