În casa bunicilor, atmosfera era asigurată, pe timp de iarnă, de paleta de culori a pânzei din războiul la care se învrednicea, de la ora cinci dimineața, mama Ioana și de guralivul difuzor din perete. Prevăzut numai cu un buton, de la care sonorul se regla, mai tare sau mai încet, difuzorul îmi inspira o stare duală, mai ales când anunța: „Aici, București, ora exactă!”. Pentru acele momente, mă imaginam pe străzile unui oraș fastuos, pe care încă nu-l văzusem, iar inima îmi pulsa o melancolie fără margini, întrucât, pentru a ieși la joacă, pe drum, într-un sat aproape fără viață, pe o asemenea vreme, aș fi avut de înfruntat zăpada înaltă, precum și frigul care o însoțea „la braț”.

În jurul orei douăsprezece și jumătate, se difuza muzică populară. După câteva escapade pe la animale și păsări, bunicul revenea în cameră și regla sonorul difuzorului, la maximum. Doinele sau acordurile melodiilor dobrogene îmi inspirau peisaje austere, tulburate de nisip, dar cu oameni care aveau rutina de a o duce bine și în pace. Se pare că așa credea și bunicul, care, îmbrăcat în cămașă albă cu vestă de lână și în pantaloni de postav, strânși la gleznă, se întindea în pat și adormea. De obicei, se trezea când muzica înceta.

Când mă plictiseam și nu mai regăseam bucurie nici în cartea de povești sau de Amintiri de Ion Creangă, mă îndreptam către dulapul de lemn, prins într-un cui, pe celălalt perete, dinspre sobă. Vopsit în albastru, acoperit cu pânză albă, dantelată, mirosind a plante medicinale, dulapul mă atrăgea, datorită dulciurilor care se regăseau pe rafturi, dulciuri mereu altele, de parcă le aducea, pe nevăzute, un Moș Crăciun al casei. Borcanul de miere strălucea ca o bucată de bronz. Mama Ioana se ridica din război: „Mumă, îți fac un ceai de tei?”. Niciodată nu am spus „Nu!” – îl îndulcea atât de bine, cu miere sau cuburi de zahăr, încât gustul acela de dulce îmi stă și astăzi în minte și este irepetabil. Deși, în general, nu beau ceai și, mai ales, atât de zaharisit, acela îmi plăcea mult. Până fierbea apa la focul din sobă, în care mai azvârlea un lemn, mama Ioana se îngrijora: „Mumă, tu ai picioarele reci!” și-mi aducea o țiglă din cuptor, pe care mi-o fixa la tălpi.

Nu-mi trecea prin cap, atunci, ideea efemerității acelor zile, care păreau eterne, bătute în realitate, ca niște stâlpi inoxidabili, dar ele au trecut ca fulgerul și mi-au luat bunicii, fără să mă întrebe dacă mai am și eu ceva de spus; toate au dispărut ca melodia de la difuzor, dar lăsând atâtea ecouri în sufletul meu, cum rămâne mina marcată definitiv de lopata exploratorului după aur.

În anii șaptezeci, într-o dimineață de primăvară, dinaintea magazinului, oamenii discută cu foc despre noua monedă de aluminiu. Ascultându-i, precum erau adunați în hainele țărănești, luate ca din garderoba anilor interbelici, am devenit extrem de curios. Până la urmă, tot ducându-mă cu bani mai mari și schimbându-i în unii mai mici, am pus mâna pe monedă. Era atât de ușoară, încât mă așteptam s-o văd plutind ca un fluture prin poieni, dar moneda zbura din buzunar în buzunar; uneori, pentru divertisment, pentru a-i schimba forma, din cerc în dreptunghi sau numai pentru a o turti, o băteam cu o unealtă, de la ciocan, la pietre mai mari.

---

Mi-am cumpărat eugenii de trei lei. Nea Vasile, gestionarul, care mereu stătea cu mâna dreaptă într-un con de hârtie, în care urma să pună bomboanele sau alte produse cântărite, a numărat tare eugeniile, cu vocea lui groasă, mi-a dat rest… tot moneda de cinci lei. Am făcut vreo doi-trei pași mai încolo și mi-am dat seama că a greșit. M-am întors și i-am spus. Abia l-am convins. Nu-mi era prea simpatic, dar și datorită lui socoteam tot mai bine. Se zvonea că mai înșală (la rest, la cântar etc.) și eram în gardă, cu mintea la calcule, când achiziționam ceva de la el, de fapt, în fiecare zi de școală. Era de statură mijlocie, solid, cu față smeadă, nas lung și gros, căciulă de astrahan pe cap și beteag de un picior (din cauza unei răni, suferite în al Doilea Război). Pentru această rană, care-l chinuia, îl consideram, totuși, un erou.

---

Tot cu o… rublă de cinci lei, am ieșit în poiană, unde m-am așezat în iarba moale și verde, presărată de romaniță. Mai târziu, a venit și Cezar, un vecin mai mare cu vreo patru – cinci ani decât mine. Mi-a cerut să o contemple. După ce o frământă un timp în palmă, mă anunță, prin graiul lui subțire, că a pierdut-o în crăpătura din pământ. Ne-am apucat să scotocim după ea, dar în zadar. Am anunțat-o pe mama, care, spre mirarea mea, i-a reproșat, din prima, de cum a sosit, că mi-a subilizat banul. Nu mi-aș fi dorit să aibă dreptate, nu aș fi vrut să fiu martorul unui asemenea moment de rușine pentru Cezar, care s-a încurcat, s-a roșit, îl mai ținea, de formă, fără putere, pe „Nu” în brațe. Încă un prieten în care mi-am pierdut încrederea, fiindcă, la mine, așa funcționează moralul: dacă o persoană mă dezamăgește, câtuși de puțin, niciodată nu voi mai putea avea încredere în ea, pentru că nu știu când se va întoarce la a fi dezagreabilă iar.

Monedele m-au atras ca un magnet, probabil ca pe orice copil, dar aceasta de aluminiu, în jurul căreia se crease vâlvă anterior apariției, mi s-a părut unică, o roată picată de la un car roman de luptă.

În casa din vale, mama Ioana răstoarnă mămăliga pe suportul de lemn. Vorbește cu mama – una, alta…

Cred că, sub coaja galbenă a mămăligii, se regăsește alt univers, care ascunde o jucărie. Aștept momentul să smulg jucăria și acesta vine: bag mâna în mămăliga fierbinte și nu aflu decât durere. Speriate, mama și bunica îmi ung mâna buclucașă cu ulei, pentru a nu-mi rămâne urme de la opăreală.

---

Mai târziu, când eram puțin mai mare, mă jucam pe holul unui spital… Am zărit, deasupra canapelei, îmbrăcate în vinilin maro, o priză fără capac; scheletul metalic și, mai ales, cele două arcuri mi-au sclipit ștrengărește, cum îți face o fată cu ochiul. Am pus mâna pe arc și m-am curentat, spre marea spaimă a mamei și a asistentelor care m-au dus afară, pe sus, deși nu aveam nimic, decât amintirea pișcăturii, și m-au îngropat în nisip, ca să mă descarc de sarcina electrică pe care aș fi înglobat-o.

Curiozitatea era tovarășa mea de joacă și m-a împins, legat la ochi, precum în jocul De-a baba oarba, să fiu arheolog, pe un sol fierbinte ca lava, și „electrician”, imprudent cu soarta.

Am citit impecabil, de la litera „C” înainte…

În clasă, mă uitam pe textul din manual, pe care ne punea doamna să-l citim (ne asculta), atât de prins de vraja mesajului, încât îmi auzeam inima zdupăind ca o tobă, de emoție. Când ceilalți elevi se poticneau în lectură, mă întrebam ce-i oprește să respecte semnele de punctuație și să recunoască literele, ce problemă întâmpină ei în relevarea orală a ceva gândit și muncit de autori. Nu bănuiam că este vorba de vocația nativă de a fi totuna cu foaia, de însăși bucuria minții mele de a se fi regăsit într-un perimetru propriu și de a fi alergat mai tare decât un cal înfometat de libertate. Elefanții, dirijați de supușii lui Hannibal, se auzeau de pe lună, cum își apasă mersul pe stânci, ori inima mea, în acele momente, palpita în lună, uluind astronautul care urmărea lipăitul unui pui de extraterestru.

În clasa a VI-a, doamna Elena Joița a pus punctul pe „i”, încă de la prima oră: „Cine vrea să citească?”. Am ridicat mâna și nu m-a oprit deloc: „Este un text dificil, de Ion Creangă, și l-ai citit perfect!”. Era primul om care mă aprecia pe față…

La întâia lucrare de control, a cărei temă era descrierea unui colț de natură, pe a mea a lăsat-o la final: „Ai imaginație, ai talent!”. Compunerea: m-am imaginat pe tinda casei. Am ridicat din gânduri capul și am zărit pădurea, înspre care am și pornit. Pomii din margine păreau ostași zdrențuiți. Dar ce obiectiv aveam? Să întâlnesc pe regele pădurii, un copac falnic, înălțat chiar în mijloc. Am ajuns la el, ca un rob, și i-am îndrugat câte în lună și în stele. Regret că nu mai dețin lucrarea.

De atunci, de la vorbele doamnei Elena Joița, am mers pe drumul literaturii, datorită încrederii.

Oreionul a fost una dintre cele mai grele boli, îndurate de mine: zăceam în cameră, întins în pat, simțind o moleșeală ca metalul în corp. Eram conștient, dar nu mai mult decât îmi oferea prezentul, ceea ce mi se spunea își pierdea rapid ecourile, nu mai aveam forța mentală de a le prelucra, eram bleg și vegetativ, ca puii de găină moțăind. Mama și bunica vorbeau încet și îngrijorate, începusem chiar să nu le mai aud. Focul duduia în sobă, însă mie îmi era tot mai frig (de la febră). Simțurile îmi păreau separate, bucăți anatomice, pe care nu le mai stăpâneam și care nu mă mai ajutau. Fruntea îmi amorțea și privirea mi se încețoșa. Luam greu medicamentele, pentru că erau amare, le înghițeam numai îndulcite cu miere.

Am trecut peste boală, relativ repede. Mama Ioana (bunica) își amintea cum m-a cărat în spate, pe coasta Bălăciței, pentru a ajunge la spital, acolo unde lucra tanti Vetuța (asistentă medicală), care m-a tratat.

Am avut sentimentul că am reînviat, iar, odată cu mine, înseși mama și bunica: aproape au sărit în sus, cu extaz, că m-am refăcut. Rețin momentul: a fost de parcă aș fi trecut, subit, un prag, de la ființa pierdută în labirintul bolii, la aceea care eram în mod natural, vioi și adaptat realității. A fost ca un botez, precum în romanele lui Sadoveanu: am fost „zvârlit” pe fereastră, de mâinile mamei, eu, cel „vechi”, împovărat de oreion, și am revenit altul, chiar din punct de vedere identitar, astfel încât nu am mai fost recunoscut de boala care, într-un final, a plecat.

În grădina fraților Mamut, străjuită de un nuc bătrân…

E vară. Umbra asigurată de nuc îmi inspiră ideea unei acrobații. Ioana însăși, sora mai mare a lui Mitică, brunetă și ușor durdulie, cu păr des, ca o explozie, urcă des în nuc. Deasupra ei, un guguștiuc dă gură din cuib.

Îi spun lui Mitică să aducă niște sârmă. El, curios să vadă acrobația, aduce, în fugă, dintr-un ogeac*, un sul ruginit. Desfacem un fir și-l legăm de doi pomi, aflați la vreo zece metri distanță unul de altul. Sunt echipat corespunzător: am teniși în picioare, pantaloni scurți, iar sus, un tricou. Apuc o bârnă în mână, mă chinuiesc, sprijinit de Mitică, să fac un prim pas, dar, sub apăsarea tălpii, firul de sârmă se rupe și mă izbește în spate, zgâriindu-mă, de sus până jos. De acum, acrobația cea mai mare devine modalitatea în care-i voi ascunde mamei rana de la năzbâtie:

„Stai îmbrăcat și te schimbi de haine cu grijă!” – mă sfătuiește Mitică.

„Cam aceasta știu și eu…” – îi răspund, dezolat.

Am ținut secretul un timp, dar, când credeam că sunt vindecat, mama, pregătită să-mi toarne apa caldă pe spate, pentru a mă „lăia”, a observat dâra „bubii”. Sub iureșul întrebărilor, am mărturisit.

„Nu mai ai ce căuta acolo!” – mi-a interzis, fapt la care mă și așteptam.

Mica mea tentativă de a merge pe sârmă, fiind încrezător că pot, în baza unui echilibru fizic, mi-a rămas în memorie, dimpreună cu starea îndrăznelii, de a fi altfel decât alții.

---

Notă:

Ogeac (reg.)

În parcul din fața grădiniței, mama și doamna educatoare, Luci Popescu, încearcă să mă convingă să intru în sală, acolo unde mânjii de vârsta mea deja și-au găsit de lucru.

Timiditatea îmi blochează toate mișcările: stau pe iarbă, la umbra unui paltin și mă simt eu intrat în mine însumi, ca în alt univers, deloc similar celui exterior. Doamna Luci îmi fură batista: „Unde este?” – mă întreabă. Am văzut că a pitit-o la spate, dar nu-i pot răspunde; în timp ce lupt cu mine însumi, pentru că am intrat în tăvălugul anilor de grădiniță și impresia este că nu-i mai scap, sunt impresionat, totuși, de blândețea și frumusețea doamnei; m-aș teme dacă m-ar abandona încăpățânării mele, care, de fapt, este armura timidității, pe care o port ca un don Quijote copil, eul meu fiind captivul acestei grele armuri. Mama – nici ea nu știe ce să mai spună! Doamna Luci își continuă jocul diafan cu mine: mă reped să-mi iau batista din mâinile ei, însă o ascunde cu dibăcie, la spate, formulând, din nou, aceeași întrebare: „Unde este batista?”.

Cu multă greutate, am intrat în grădiniță: în prima dintre săli, dau peste copiii din grupa mare, care sunt angrenați într-un spectacol interactiv cu măști. Recunosc pe Costel, vecinul meu, și sunt mirat că i s-a acordat tocmai lui, care este haios în rest, un rol malefic, lupul din Scufița – Roșie.

La mine, în grupă, au adus biscuiți vărsați, în două cutii mari, de lemn. La comanda doamnei, copiii au părăsit jucăriile și se pregătesc să primească porția de biscuiți. Mă uit pe măsuțele lor: unii au modelat omuleți din plastilină, alții au îmbinat piese de plastic, într-un puzzle.

Pe doamna Luci, o femeie de înălțime medie, cu părul lung și negru, calmă și zâmbitoare, am mai văzut-o, cred, vreme de o lună. Ulterior, locul ei a fost luat de altă educatoare, care nu avea aceeași răbdare. Probabil, acesta a fost și motivul pentru care nu am frecventat grădinița, decât răzleț, iar când am auzit că verișoara mea, Cornelia, mai și dormea după-amiaza la cămin (grădiniță cu program prelungit), am fost atât de uluit, ca masca Scufiței, purtată de o fetiță simandicoasă.

Eram abonat la revista „Cutezătorii”, datorită benzilor desenate, care ilustrau episoade epice ale războiului dintre daci și romani, o alternativă la filmele de acțiune de la tv. În plus, erau surprinse diverse activități ale unor cluburi de radio, dar și schițe ale realizării unui aparat de transmisie etc., schițe pe care, oricât de mult am încercat, niciodată nu am reușit să le îndeplinesc.

Odată, în revistă, s-a prezentat un suport de pahare. Pe pagină, apărea imaginea unui iepuraș colorat, care, decupată, trebuia lipită pe un carton; după îndoirea cartonului, cam în dreptul burții iepurașului cel viteaz, reieșea un cerc gol, în care am fixat un pahar: acolo, îmi țineam periuța de dinți. Spre nedumerirea tatei, care nu agrea aplicația, am agățat suportul în cameră, pe perete, unde, cândva, stăruise, de strajă faptelor mele, cravata de pionier (o dădusem pe un iepuraș!).

La un moment dat, revista a fost suspendată, fapt care m-a dezamăgit, întrucât pierdusem legătura ficțională cu strămoșii mei. Despre Zalmoxis și despre exuberanța tinerilor antici, de a se fi aruncat în sulițe, având ca motiv parvenirea, cât mai repede, pe tărâmurile zeului lor, pe care susțineau că l-au și văzut în apropiere, atunci am aflat. Stăteam în soare, meditând la curajul propriu, dacă l-aș avea, într-o asemenea circumstanță, dacă aș fi, sub raportul îndrăznelii, superior sau inferior ascendenților, dar, evident, regăseam, în mediul meu, atâtea mijloace și obiecte de a mă bucura de viața irepetabilă. Totuși, părinții mi-au spus că, în Maramureș, există obiceiul ca, la mort, lumea să nu se întristeze, ci, dimpotrivă, să se înveselească. Justificarea unei asemenea atitudini, de celebrare a evenimentului tragic, am găsit-o, cumva, ulterior, când orizontul meu cultural s-a extins: în Maramureș, s-au refugiat, din fața invaziei romane, așa-zișii „daci liberi”, perpetuând obiceiuri și tradiții vechi, de neconceput în prezent.

În memorie, mi-au rămas filele de calitate ale revistei, titlul („Cutezătorii”) care îmi părea ca o pâlpâire (nu știu de ce), precum și culorile vii, de curcubeu, ale benzilor desenate. Din când în când, erau strecurate glume, în genul: „Arde gazul de pomană” și vedeai, creionat în alb negru, în genul caricatural, un bărbat visând la birou, cu lampa aprinsă, probabil degeaba, în timp ce el, protagonistul, ar fi trebuit să duduie de activitate, ca motorul. Am citit, într-o seară, la taină, din revistă, având convingerea că voi fi și ascultat de cercul babelor, similar cu acela din desen, anume gol pe dinăuntru la astfel de „poante”, din cele pe care le surprindeam și eu.

Aveam mari emoții, întrucât doamna învățătoare ne-a avertizat: „Cine nu merită, nu primește cravată, nu-l fac pionier!”. Mă uitam cu jind la elevii mai mari, care purtau entuziaști cravata, prinsă în inel transparent, de plastic.

A venit și ziua proclamării… Trecusem testul, eram bun de a fi pionier. Ceremonia s-a ținut în clasă. Atât de emoționat eram, încât nu-i puteam mărturisi doamnei de ce nu mă pot da mai în spate, în conformitate cu pretențiile ei, după cum ne grupase: unul dintre șireturi mi se desfăcuse și zăcea, fără suflare, sub talpa colegului din fața mea. Învățătoarea voia să mă alinieze, punând mâna pe mine, iar eu nu mă mișcam. L-am îmboldit ușor pe coleg, dar el nu și-a dat seama. Prin urmare, tot prins în loc am rămas. Ce piatră de pe suflet mi s-a luat, când, totuși, am reușit să-mi eliberez șiretul de sub tirania tălpii colegului! Nici iobagii nu au trăit un asemenea sentiment de liberare, ca mine.

Acasă, am pus cravata roșie pe perete, deasupra patului. Dimineața, mă trezeam cu ochii pe cravată, ca pe icoană, fapt care-mi da un imbold de a mă fi dus mai repede la școală – eu, care, până atunci, plecam la limită, după ce, lent, îmi beam ceaiul de tei, îndulcit cu multe cuburi de zahăr.

Mândria conferită de statutul de pionier s-a estompat în timp, când și celor mai „slăbuți” la carte din clasă li s-a acordat peticul roșu, triunghiular, mărginit de culorile de pe steag.

Când nimeream, sub diverse pretexte, în biroul UTC, trăgeam cu ochiul la trompeta plasată în colț, pe toartă, precum și la toba de alarmă, agățată în cui. O singură dată, am prins ocazia și le-am probat. Am fost dezamăgit: în primul rând, trompeta scotea un sunet aproape pițigăiat, unde nu știam eu să suflu, apoi toba era cam deșănțată, cu pielea lăsată, ca fața unui moș.

Pe baza unui abonament, în fiecare sâmbătă, de la ora 14,00, eram în sala de cinematograf. Doi câte doi, sub controlul doamnei învățătoare, extrem de riguroasă cu disciplina, ne îndreptam către fosta casă a boierului, transformată în Cămin cultural. Acolo, în sala semiobscură, ne căutam locurile, în tăcere. Podeaua mirosea a motorină. Ștefan, un domn în vârstă, cu părul alb, era responsabil cu aparatul de proiecție și cu atâtea role de metal, care zăngăneau. Îl consideram atât de norocos, datorită posibilității de a viziona, oricând își va fi dorit, filme diverse.

Când începea filmul, trecea, pe deasupra mea, șirul de lumină și de culori, emis de aparatul de proiecție, printr-o ferăstruică, din fundul sălii. Personajele păreau a merge, întâi, prin aer, pentru ca, într-un final de periplu, să se așeze, în jocul presupus de rol, pe ecranul alb, de pânză. Vocea lor răsuna puternic din boxe, asigurând iluzia că sunt chiar lângă noi.

Etapa aceasta mi-a îmbogățit sufletul. Am vizionat creațiile lui Walt Disney, precum și filmele istorice românești. Filmul Dacii, în ciuda mesajului cu tentă (apăra cauza băștinașilor), nu a reușit să șteargă din inima mea admirația față de mărețul imperiu roman; impresia primordială era aceea a pierderii țării, din cauza trădării, tot a unui dac.

Nu înțelegeam cum Mihai Viteazul, din fastuozitatea câștigată în bătălii și etalată la intrarea în Alba-Iulia, a ajuns să bântuie prin orașul Praga, de vorbă cu te miri cine, mai ales din sfera hanurilor, el, marele voievod. Sau Vlad Țepeș, cu viclenia proverbială, să nu fi reușit să anticipeze și să anuleze planul boierilor trădători. Astfel de întrebări m-au urmărit ani de zile și au devenit piatra de temelie a pasiunii mele pentru istorie.