Omulețul de tablă

În rând, un om de statură mică, rotofei și brunet, îmi spune că are aceeași destinație cu a mea; îmi arată biletul de călătorie, scos la imprimantă, de pe email, socotind că îi este de ajuns. Îl sfătuiesc să meargă din nou la check in, să verifice, întrucât nu cred că a finalizat: e nevoie să-i transforme foaia respectivă în bilet propriu-zis. Fuge imediat de lângă mine, părând, ca într-o pildă latinească, legat de geanta pe care o purta pe umăr.

În aparență, omulețul părea de tablă, rupt de lume, însă rezona, cu o viclenie inocentă, de om neajutorat, cum, într-un fel, am realizat că și era, la vorbele mele. L-am revăzut în alt rând, de părăsire a incintei aeroportului, când, iar m-a întrebat dacă va fi nimerit bine sau nu. Am mers împreună la cele două domnișoare, care anunțau să acceadă la scara avionului cei cu prioritate – și el avea: doar le-a arătat legitimația de zbor și dus a fost, nu s-a mai uitat în urmă, pentru vreun „Mulțumesc!” formal. „Eu nu cred că am prioritate” – m-am adresat duduilor, în speranța de a mă îndemna și pe mine să înaintez pe culoar, să scap de aglomerație: „Mai așteptați două secunde!” – m-au deturnat în coada rândului. Cele două secunde s-au dilatat în zece minute, chiar mai multe.

În avion, peste două rânduri, în față, am zărit două brațe mici, ridicate, ca ale lui Iisus pe cruce. Omulețul se extindea confortabil în scaun, dar și-a revenit, când stewardesa i-a cerut să-și pună masca.

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *