*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc, Nr. 10 / 2021

Volumul Poemele umbrei (Ed. Cartea Românească) de Ioan F. Pop este scris sub semnul înțelepciunii, anume că nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat. De la acest punct înainte, autorul recurge la introspecție, pentru a regăsi resursa necesară liberării de sub tirania timpului care trece iremediabil. Una dintre ideile auxiliare efortului de a se recupera ca autoritate de sine stătătoare, de a-și părea sieși ființă caracterizată de liberul arbitru, ar fi că „despre viață am aflat câte ceva de la cei care nu s-au născut” (de acum nu mai putem da înapoi); luat ad litteram, versul poate surprinde, însă, analizând conotațiile, descoperim, de fapt, ce ne inspiră gândul la cei nenăscuți: că nu se tem de timp, că idealurile lor sunt intacte și au o naștere și o viață de parcurs. Altă idee, a posibilei recuperări a bucuriilor din trecutul pe care l-a trăit, nu-i dă pace poetului, care, în ipostaza lui Arghezi (care scria „cu unghia pe tencuială”, pe efemeritatea clipei, stihuri „fără an” etc.), începe el însuși a „scurma cu unghiile până în cețurile ultime”, pentru a se revedea pe sine în stadiul de a se preface în ființă, stadiu pe care-l identifică prin astfel de cuvinte: „acolo unde ochiul se zbate ca un licăr fără contur”. Interesantă este perspectiva embrionară, de care fătul are parte, întrucât tot ceea ce poate observa este la scară minimală, echivalentă dimensiunii pântecului care-l poartă: „numele atârnau de firele ploii, de norii ghemuiți la răscruci”. Cu astfel de reflecții asupra nașterii și cunoașterii, tendințe care asigură temele cărții, își continuă Ioan F. Pop discursul. În lumea telurică, eul discerne, treptat, realitatea care i se relevă, întâi, sub aspecte specifice vârstei puerile; ceea ce-l impresionează sunt zvonurile despre el însuși, precum și despre congeneri: „despre noi se vorbea că, în curând, / vom sosi ca niște prelungiri ale beznei, / vom bate la porți, vom întinde mâinile încleștate spre cer” (ne-am strecurat încet prin crăpăturile dimineții). În primii ani de viață, mai aproape îi par amănuntele comune unui cadru de care nu s-a despărțit de prea mult timp: „ne vom închina până ce altă înserare ne va chema înapoi”. Apoi, precum Lucian Blaga nu a vorbit până la vârsta de patru ani, de teama de a nu rosti incorect cuvintele, tot astfel și protagonistul liric al cărții de față pretinde că, până a dobândi sentimentul stăpânirii limbii materne, „la început am tăcut toate cuvintele pe de rost”, atitudine care l-a supus unei zbateri în sine, de a se descurca singur în viață, încă de la primii pași. În general, prima ființă întâlnită pe lume este mama, însă, pentru poet, glasul profetului Moise devine călăuzitor: „doar un glas răgușit despica apele în două, / să treacă un mic alai de siluete noctambule” (din valuri s-au ridicat chipuri nedeslușite). „Glasul” este o metaforă pentru vocația de a se educa în chip spartan, de a se forma direct în confruntarea cu viața. Ioan F. Pop explorează universuri infime, de nivel aproximativ celular, manieră prin care aspiră să iasă în față, să fie în top, ca o naștere nouă a destinului său literar.

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2021, p. 18

În volumul bilingv (română / franceză), Îngerul orb (ed. Arhipeleag XXI), Liviu Franga își imaginează scene de dragoste, în variante, pe de o parte: efectul unei tandreți, anume că nu mai este nevoie de cuvinte, iar, pe de altă parte, istoria gestului, care necesită interogații, de felul: „a fost mâna ta pe fața mea / fiorul de undă limpede / linie dreaptă terenul miraj / sau aripa lui Dumnezeu, în aer // care spun ceva?” (3. Noapte). Dubitația asupra faptului care ar fi avut, totuși, loc persistă și în ceasurile de evocare, se pare în cuplu, datorită stării de calm, care permite destăinuirea a ceea ce purta, cândva, autorul în suflet, pentru iubita lui, a momentelor primelor întâlniri și mângâieri. Tonul răbufnirii trădează supliciul precedent, determinat de angoasa relației încă nesigure la început, pe care și-o asumă ca poveste a oricărui îndrăgostit de pe planetă, deodată cu poziția lui, de mesager al celor negative, cum însuși Arghezi adera în Morgenstimmung, la planul teluric, presupus inferior celui cosmic („Eu veneam de jos, tu veneai de sus”). Corespondența dintre senzații, principiu simbolist, mereu în vogă, este cheia ilustrării incipitului în dragoste, pe un fond de nostalgie după datele conjuncturale estompate în timp: „vremea era a primei vremi / a visului a crinului a zborului / a sonului a suflului a verbului / era al vremii vânt” (2. țărm de mare). Marea este o dimensiune eternă în apropierea căreia, diferențele de caracter și de simțire dintre cei doi tineri se accentuează: „pentru mine noapte pentru tine zi / calm alb cald complet negru rece / zadar strigăt / pentru mine ziua de întoarcere” (3. mare). Ceea ce îndrăgostiții simt cu adevărat numai niște personaje mitologice, precum ciclopii, pot discerne, dar, totuși, izolarea acestora, a ciclopilor, de lumea solită favorizează adorația altui nume, Heracles, mult mai popular și mai des invocat. Pastelul psihologic intitulat Sicilia confirmă, încă o dată, că timpul cerne și, din lista lungă a personajelor care au impresionat, într-un fel sau altul, numai cei care s-au sacrificat pentru binele omenirii au dobândit un renume bun: „ciclopii tac ghemuiți / pe împrejur de stânci / albine fum / tălăngi // miez / de noapte zbor / o umbră acoperă intrarea / noaptea Heracles Heracles”. În efortul de a se raporta la cineva, pentru a-și face vizibile sentimentele, poetului nu-i mai rămâne decât acest simbol al răzvrătirii și al temerității – Heracles, un semizeu care nu-l reprezintă. De aceea, abandonează modelele mitologice, pentru acelea religioase, însă abnegația delimitării îi va fi atenuată de obiceiul femeii iubite, care, încă, este legată de trecut: „ne pierdem așteptând sărutul / catedralei de îngeri inundați de lumină / glasul tău o ancoră submarină / smulge trecutul” (2. timbru). Orientarea către o religie actuală implică noi simboluri, a căror panoplie stabilește repere spațiale recognoscibile, precum acelea din lirica vioaie aparținând lui G. Coșbuc: „iei oglinda în ea eu sunt / tu te cauți mă vezi în gând” (2. panglică rază); aceste versuri atestă existența armoniei (atât de mult jinduită), care a adus după sine elementele trebuitoare fericirii în cuplu: țeluri identice, empatia și întrajutorarea.

Liviu Franga, apropiat de Șt. O. Iosif ca tip de sensibilitate lirică, dă la iveală un volum modern, scris sub tentația dicteului automat.

În bucătărie, amândoi erau bosumflați, iar el, în continuare, vocifera, în timp ce ea, într-un colț, precum pisicile certate, suferea, cu o mină cerșind îndurare. Nu înțelegeam care era pricina: „Ce te supără? Că nu este masa dreaptă?”. „Da!” – mi-a răspuns. Am mișcat puțin masa. Dintr-odată, el s-a înseninat și, astfel, am rezolvat discordia.

În ce măsură va fi primit de la înaintașii lui un asemenea tip de furie, nu știu, dar corespondențe existau, cu siguranță. În rest, el lansa, de sub ochelari, priviri haioase, ai fi zis că mereu se uită la filme cu Stan și Bran, dar avea momente, precum următorul. De la început, de când am sosit, mi-a adresat o întrebare, ceva obișnuit, legat de mașină. Fără nicio legătură, mai târziu, a repetat interogația, la care i-am răspuns, convins că uitase. La plecare, când urcasem la volan, s-a apropiat, ca în filme, și m-a întrebat același lucru, fapt care m-a înfiorat, cum nu mi se mai întâmplase demult. Atunci, îmi venea să fug, aș fi dorit să-mi omor clipele în alt spațiu, în singurătate, decât să fi suportat de trei patru ori aceeași curiozitate, din partea unuia care, poate, se juca, în mintea lui, cu mine, privindu-mă ca pe un șoarece în cursă.

Ulterior, mi-a expediat pe email o fotografie, pe care i-o făcusem: scosese capul pe fereastră, vesel, ca din cutiile cu surprize, când eram mici, diverse vietăți de plastic, pe care le acționam, apăsând un buton. „Uite-mă și pe mine!” – parcă mi-ar fi spus, „Altul ca mine mai destins în lume nu-i!”.

(Va urma)

Dan Ionescu, the author of the book published in Spanish, Carta a Tetis (Editorial Éride Ediciones, Madrid, 2020, due to the excellent Spanish translation by Francisco Javier Bran Garcia and Dana Oprica), is a member of the 2000 Generation of Romanian poets who use reality as a source of inspiration for their poetry. At the same time, they are sentimentally impacted by this issue. Thus, their poetry would lose a significant part of its meaning if analysed only from
a structuralist point of view. If literary critics overlook the sentimental load of these poets’ words, of their syntax, of their obstinacy to provide a genuine image of the human being and the world s/he lives in, they might provide a wrong interpretation. For this reason, Geo Constantinescu, the author of this article, performs a classic, impressionist analysis, so as to better decode the shades of the poet’s experiences, his subtle psychology and the emotions in the contact with reality that are inspired by each moment of his creation.
Key words: condition of poetry; Romanian spirituality; rural life; the city;
nature; memories; the paradise of childhood.
El octavo volumen de versos de Dan Ionescu, Carta a Tetis, apareció
en febrero de 2020, en Madrid, Editorial Éride Ediciones, gracias a la excelente traducción al español hecha por Francisco Javier Bran García y
Dana Oprica. Poeta, prosista, crítico literario y periodista rumano, Dan Ionescu (nacido en 1970, en Bălăcița, distrito de Mehedinți) debutó en lengua rumana, en 1995, con el volumen Biblioteca într-o alocuțiune (Biblioteca en una alocución, Editorial Avrămeasa), en que planteaba el problema de la condición del poeta y la poesía en la sequía espiritual del momento en su país, cuando los rumanos estaban reducidos a la mera condición de sobrevivientes en una sociedad trastornada por un capitalismo salvaje, después del derrumbamiento de la utopía comunista.

(Va urma)

Sursa: https://analefilologie.uvt.ro/wp-content/uploads/2014/07/Geo-Constantinescu_Anale-Litere-2020.pdf

Într-o discuție, inițiată de Andreea Trandafirescu, am vorbit despre ereditate, în ce măsură influențează (sau nu) destinul omului.

Există un patrimoniu al poporului, numit „folclor”, care se caracterizează prin mai multe expresii, al căror tâlc, pe care l-am descifrat în etape, când situațiile erau compatibile cu adevărul exprimat de cuvinte, lămurește situația: „Așchia nu sare departe de trunchi!”.

Sunt însușiri congenitale, boli care se transmit prin gene, precum schizofrenia, și, de aceea, se recomandă sau le este interzis acelora suferind de o astfel de boală, să aibă copii. Schizofrenicii sunt inteligenți, vorbești cu ei, fără a te simți în pericol, dar li se poate întâmpla să li se pară ceva în neregulă, un cuvânt sau o privire etc. Din acel moment, ei sunt sub autoritatea unei idei fixe, cum să te reprime (cum să ți-o plătească pentru ceva de care nu ești vinovat cu nimic, decât de faptul de a fi ajuns în preajma lor) și nu se mai pot opune ideii care i-a cuprins, furiei generate din aer.

Acum mai bine de șaisprezece ani, am fost într-o vizită la o familie, al cărei pater familiae știam că suferă de un asemenea morb.

(Va urma)

Indispoziţii mă abat de la preocupările minţii. Mutări strategice, deplasate-n viaţă de la jocul de şah, ar bloca soţia în ipostaza reginei de a-şi dezice voinţa. Într-o dimineaţă, întregul front de răsărit se fixase ca o pânză de cinematograf, pe tavan. M- am pierdut în istorie, fără să mai văd lucrurile din jur. Cu ochii după avioanele inamice, ale căror motoare sunau ca tobele în junglă, m-am împiedicat de telecomanda televizorului. Accidental, s-a deschis pe Discovery, unde rula un film despre lupta de la Stalingrad. Ca într-un sandwich, suportam rutina vizuală a celor două pelicule: superioară şi frontală. Pentru prima oară, pierdusem relaţia prezentului etern şi m-am aflat în situaţia lui Schopenhauer de a-şi fi rătăcit teoria în iluzia de fapt a trecutului. În planul istoriei himerice, avionul care şi-a pierdut aripa, era în picaj, pe când în ecran, apărea indestructibil, deşi lipsit de culoare; în cartea de istorie ratase posibilitatea de a mai sta pe boltă, precum se întâmplă cu patria, când aripile pierd avântul în alegeri. Am întins mâna, ca la vot, să prind aripa în cădere se răsucea în aer ca o burtă de porumbel rănit – şi s-o fixez iar în corpul de metal, dar un obuz a separat brutal intenţia de rezultat. Am rămas în aer cu himera unui braţ. Ca să-l recuperez, m-am conformat numai celor prezente pe care am început să le apreciez dincoace de aura lor misterioasă. Planul care se deschisese în tavan s-a retras în sine, ca o spirală dispărând în punctul care o genera. Mi-am înconjurat soţia cu braţul care suspendase-n aer: Vai, mi-a zis, ai elan în braţ! Vezi avionul care se prăbuşeşte? i-am arătat reportajul de la televizor. Am întins mâna după aripă şi i- am luat din proprietate elanul. Aceasta-i cauza prăbuşirii lui. Dar a ta care va mai fi? Întrebarea mi-a pus-o în asemenea măsură, încât ar fi trebuit să deduc întâi ironia şi abia pe urmă, compasiunea ludică. Umbra îngerului dintre mine şi lume, din cât era de largă, s-a micşorat atât de mult, încât în apropierea cea nouă, izbitoare şi crudă, vedeam în adâncul inimii oamenilor. Ceea ce mai mult decât forţa gravitaţională îi lega de pământ, lăcomia, îi fixa mereu în ei înşişi; mereu se munceau să răzbată în luciul etichetei, la suprafaţa unor convenţii, elaborând compromisuri. Orice parte îi ridica în social, tenta ei de păcat îi depărta de sensul chemării creştine la viaţă, la a doua viaţă. Am avut un dicţionar mic despre zei în buzunar, dicţionar pe care l-am pus pe masă şi l-am deschis la pagina menţiunilor despre Bachus. Am citit în detaşare definiţia. După lectură, umbra îngerului s-a destins iar peste lume, ca o aripă. Foile erau unse cu untură. Enervat de muştele roind, am închis dicţionarul cu zgomot, clămpănind coperţile. Ochi bizari, aripi, antene de muşte se lipiseră zdrobite de cuvântul idol din definiţia lui Bachus.

Eu totuşi încep altfel ziua m-am gândit. Nu aveam destul curaj să-mi recunosc dispreţul pe faţă pentru că alţii m-ar fi privit în reciprocitate, din unghiuri de vedere pe care eu le-aş fi deschis asupra urii, invidiei şi mândriei. Am ieşit pe uşă cu Anca de mână. Am avut orgoliul să cred că închizând uşa la plecare, am pus un capac definitiv peste gura încăperii. Mi-am petrecut zilele următoare împreună cu Anca. În faţa Palatului, a întrezărit chipul meu răsfrânt în oglinda pe care o damă o scosese din geantă, pentru dichis. Douăzeci de metri, Anca m-a interogat: Aşa bine stătea răsfrângerea în cristal, încât părea fotografie. Dar dacă era poza ta, la dimensiuni mici, lipită pe capacul oglinzii? Probabil te-a fotografiat pe când, în casa ei, te-ai privit în oglinda băii. Răsfrângerea nu sunt eu. Contează unghiul din care se uită la mine superba femeie: mişcând oglinda, chipul meu va fi şters din reflexie de puful alb, ca un vârf de pensulă, al unei îngâmfări de bufniţă. Bufniţa e nocturnă şi niciodată citadină. Înainte de alb, vei fi înlocuit, dacă femeia va sta nemişcată, în acelaşi unghi al surprinderii tale frecvente, de întunericul orb, instalat ca un înfometat corb, pregătit să rupă din reflexie culori şi forme ori însăşi reflexia din oglinzi. Eu însă te iubesc. Liniştea s-a instalat ulterior în spaţiul proxim. Cântecul păsărilor a îngheţat în coroanele pomilor. Ca într-o vitrină, păsările aşteptau semnul de baghetă al unui dirijor infatuat. Am ridicat un deget în aer, să vorbesc despre planetă oricui m-ar fi ascultat. Liniştea s-a surpat într-un cadru sonor, pe care nu-l bănuiam, precum de pe ziduri, zugrăveala descojită ar fi început să cadă la trecerea unei fantome. Am tăcut. Mi-am verificat mai bine sacoul. La mâna stângă, am văzut atârnând o plăcuţă electronică: dacă am atins-o, a emis o rază. M-am înfuriat: din bilet, raza pornise cu esenţa privirii mele de atunci, de când, aproape îndrăgostit, mă concentram asupra vorbelor pe care le rosteam, şi prima oglindă în care a izbit, reverberând cu toate secretele, a fost oglinda ei, a damei vesele, cu pălărie, care ieşea din cinematograf. A doua zi, m-am trezit sub impresia acelei fotografii: un fel de duh colorat sălăşluia în ea, duh pe care l-am invocat în joacă. Trebuie să se fi sustras pozei, lăsând-o uscată, dar înainte, dama a spus ceva negativ, care s-a imprimat ca o zgârietură de unghie, în coada subţire ca fumul, a duhului. Colţul îndoit al unei pagini de carte s-a desfoiat lângă mine, în odaie, revărsând nuanţa mesajului ca pe un pergament în care eu aş fi ajustat impresii până la a fi echilibrat raportul cu necunoscuta; am reglat alternativ acest raport? Din mijlocul unei fotografii, pe care, în ce timp s-o fi făcut? Ori din stadiul unei reflectări impasibile, când degetele damei, ca amintirea treceau peste câmpul meu vizual, al celui care levitam în răsfrângere, astfel încât legătura cu mine însumi se afecta, depărtându-se pe apa orizontului reziduul chemării? Clipeam în varianta dedublată şi găzduită de oglindă. Undele accentuau alchimia gestului în prezentul activităţii de strajă la nord. Resimţeam fiorul unei iubiri uşoare sau al unei păreri măgulitoare de rău: De ce nu-l cunosc? De ce nu stau lângă el?. S-a pătat fotografia cu picături de cafea. Mergeam pe stradă: conţinutul vederii ochiului stâng se estompa; asupra celor vizualizate apăsa funebru ştersătura unei gume. Închizând ochii, acelaşi efect de ştersătură jena pleoapa. Acasă, la robinet, m-am spălat bine pe faţă; totuşi, impresiile trăite au lăsat o umbră sesizabilă în expresie. M-am apropiat de Anca şi i-am spus: Te iubesc!. Clopotul suna în zare anunţând evenimente religioase. Sunetele reconstituiseră o boltă pe care îngerii se auzeau plutind. Aveam un acvariu cu apă albăstrită de la un colorant: am cufundat în el coroniţe de păpuşi Playmobil, coroniţe aurii, care s-au dus între peşti. Un peşte roşu a ţâşnit de sub o iarbă falsă, ca la încoronare, înspre autoritatea în mediu, prinzându-şi capul mofluz în coroniţă. Responsabilitatea apăsa greu, peştele stând în loc, precum un barbar în mijlocul civilizaţiei. Mai multe ouă de Paşte căzuseră în acvariu. Vopseaua de pe coajă se diluase în apă. Mai târziu, am vrut să schimb apa, dar sub robinet, ca un făcut, acvariul s-a spart. De la peşti rămăsese în aer vibraţia zbaterii peste care, dacă ar fi plouat, s-ar fi ivit contururi încarnate.

(Va urma)

https://docplayer.ro/116298020-Dan-ionescu-cartea-geloziei-reci-sau-noul-abis-teditura-virtual-2011.html

A doua zi, prins de grija revederii cu Anca, mi-am amanetat ceasul de buzunar (îl moştenisem de la tata) -, ca un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului. Mi-am apropiat urechea de ora 15,00: am auzit cu surprindere zăngănituri de arme. Aproape ştearsă, ora 16,00 conţinea o perioadă pură, fără poze, în care m-aş fi încadrat oportun cu fapta mea gândită mereu, dar încă sălăşluind în taine şi fără peripeţia realului. Mi-am trecut în caiet, cu atenţie, preocupările avute în solitudine şi la care aveam să renunţ pentru Anca, pentru ca mai târziu, în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea în conul solitudinii, ca într-un trombon uriaş emiţând salutar imnul naţional. De unde suflul care să mă redea realităţii? M-am întors la cartea sfântă şi din imboldul lui Iona de a se fi rugat iar din pântecele chitului pentru a i se mai da şansa revenirii în misie, la suprafaţă, am luat anvergura faptei. Am împrumutat Ancăi odată, o carte. Prima înstrăinare de ceva deja interiorizat am trăit-o atunci. Pictura în tonuri de toamnă de pe suprafaţa memoriei se dilua în sentimente precum acuarela de pe icoane incomplete, în ape curgătoare. Am căutat prin oraş banca pe care ne-am îmbrăţişat; am dat numai de umbra ei. Starea de iubire pe care am trăit-o în peisajul real, am regăsit-o ca pradă în pliscul unei păsări numite Uitare. Am tras de umbră, spre salvarea de la devorare a luminilor care au creat-o: în porţiunea ei tăcută se concentraseră paletele sonore ale acelei întâlniri.

De multe ori, în mine era o tulburare vie, ca efect al pierderii paletei de culori în unghiul meu de vedere, de către un zugrav neatent. De câte ori mă uitam pe geam, în locul zăpezii proaspete, zăream zăpada veche, a copilăriei, când mai mult decât să mă sustrag panoramei, îmi plăcea să alunec dinspre debut înspre sfârşitul nostalgic al traiectului. Am întâlnit-o pe Anca într-o autogară semiobscură. În faţa unui autobuz staţionat, zăceau rotiţe de ceas dinţate. Mi-am imaginat un ceas mare, suveran, deasupra lucrurilor, în care, pentru a sluji după rolul potrivit, rotiţele, din impulsul datoriei întins în spaţiu, ca o linie veşnică de energie, ar fi urcat singure, acumulând în ascendenţă, fire de timp pe care apoi să le toarcă în evenimente şi alte acţiuni. Acum împrăştiate, în urma unui impact, rotiţele nu sugerau totuşi că timpul survine ca dimensiune din accidente: umbra unei guri de leu şi-a arătat colţii în picătura de sânge de pe buricul degetului mijlocar; mă înţepasem în zimţii de metal ai rotiţei aurii. Am suferit ca de muşcătura unei fiare. M-am speriat puţin, însă Anca a observat şi mi-a strâns mâna. Alături, întinsă ca o piele de bivol absurd în plasma timpului, melancolia a murit. Un bărbat între două vârste, la câţiva paşi de masa unde ne aşezaserăm să bem cafea, s-a izbit cu pumnul în frunte, a strâns pleoapele şi în câteva secunde, de sub stratul subţire al plânsului dur, a reieşit o mină destinsă. M-am înfuriat şi din locul meu i-am strigat necunoscutului să fie constant cu el însuşi: Metamorfozele rapide nu sunt reale. Rămâi în starea ta până când realismul care o justifică, se va retrage întreg în albia istoriei. Pentru bărbat, mi-am dat seama, vremea are amplitudine vexantă: orice moment, înainte să dispară, îi accentuează setea de viaţă. O dată cu melancolia, îşi pierduse echilibrul: sărea în sus de bucurie, zicând: Bachus, te insinuezi între mine şi soţie, învenindu-mi viaţa! Decuplezi din cadrul nostru, ca un instalator, sursele vacanţei. Umbli, fără a-ţi păsa, la dispoziţia mea, aducându-mi nori dimineaţa, sub formă de chitanţe, în drumul spre bucătărie, şi eu, ca sub vreme rea, suport reproşuri: Te închizi mult în tine! Sunt agresat de griji. Dar n-ai niciun motiv să cauţi alinarea în băutură. În efectul băuturii acolo îl revăd pe Bachus, pe vârful plăcerii, escaladat cu multe pahare-n spate, şi rezist, rezist, dau cu bocancii-n podele, ca Ivan Turbincă, şi bocancii nu cedează jocului, genunchii suportă încordări Îi spun lui Bachus tot ce ar trebui să auzi tu, iubito: În alcool, precum ţigara în scrumiere umezite uşor, sting suplicii diverse. Soţia a aflat despre înclinaţia mea de a suferi constant şi insuflă iz de necazuri mediului propriu, ca un paj dirijând curenţi de răcoare, dinspre franjurii verzi ai palmierilor cruzi, înspre stăpânul adorat în suprafaţă. În suprafaţă, am aruncat undiţa de viclenie şi din adâncurile adoraţiei înfiorate de prăzi mari şi mici, unde s-a dus, am scos ură neînsemnată ca mărime, dar cu intestine atât de materiale!

Aş fi plecat dinspre starea mea, vibrantă ca un plan şi destul de intens urmărindu-mă, înspre dispoziţia sufletească a unuia dintre personajele pe care le urmăream dând pagini, numai să mă sustrag prezentului în care, iată, plăteam chirie. Imaginile trecutului stăruiau ca o pânză pictată în aerul blând al camerei şi mi se părea că nu pot curăţa vopseaua uscată de pe unele scene; dăruit cu un har instantaneu de artist plastic, aş fi refăcut în loc schiţa nouă a unui gest, însă în culoarea locală. Îmbinam prezentul cu trecutul la nivel imaginar, iar în voinţă, ideea viitorului liber de griji deschidea uşi întunecate. Clipe din prezent se întretăiau cu fire din viitor: în locul pomului, instantaneu se instala întâlnirea unui cuplu; răsfoiam jurnalul: starea pe care trebuie s-o fi avut, traducea altfel ştirile, cu nostalgia celui care altădată făcea parte din ele. Dar pentru a capta o astfel de variantă, potenţial seducătoare, când nu mai rezişti preocupărilor şi tumultului devastator al tinereţii, aveam nevoie să parvin. M-am ridicat de la masă, înspăimântat de gânduri, m-am dus la fereastră şi am privit afară, în stradă: dintr-un camion de armată, câţiva oameni descărcau dulapuri cu oglinzi, un pian surd şi o masă. Nerecunoscându-mi la început chipul răsfrânt într-una dintre acele oglinzi, am deţinut posibilitatea pentru prima dată, de a-mi analiza trăsăturile fizice dintr-un unghi de vedere neutru. Când mi-am dat seama că mă analizez la urmă pe mine însumi, am resimţit o senzaţie puternică de înstrăinare. Am scos capul pe geam şi, plin de amploare, am strigat oamenilor să rămână pe loc şi să mă aştepte, cu povara în braţe, pentru a nu da, fără să vrea, ocazii cristalului să exerseze furtul de identitate în funcţia oglindirii care-i aparţinea ca o apă. Am insistat ca oamenii să rămână pe loc, dar n-am fost auzit, şi imaginea mea a fost dusă mai departe (şi de prezent), pe braţe străine, într-un vechi ungher unde nu se mai visează, precum pe fundul corabiei lui Iona, la posibilităţi de amânare a misiei. Cămăruţa pentru care plăteam chirie, o asimilasem ca pe un segment interior: datorită visului care mă decupla frecvent de la realităţi dezagreabile, aduceam la fereastră, fluturi în ianuarie geros, şi în locul razelor mult aşteptate, părul blond în stare mobilă, ca în fugă pe miriști vara, al unei mirese. Trecea viaţa pe dinainte ca un film, căruia nu-i puteam înlocui personajele şi încrengătura de relaţii, decât retușând pelicula. Mă depărtam de întâmplări, numai în măsura în care fapte curente, de o tărie similară, căci sub parametrii de tensiune existenţi, nu se mai schimba nimic, ca într-un puzzle, înlocuiau pe cele vechi. Tăria evenimentelor noi, majoră precedentei, impunea, în detrimentul desenelor anterioare, care se erodau în consecuția impactului, esenţa unei relaţii din care să fi răsărit aparenţa altor episoade. A doua zi, am ieşit în oraş, sub auspiciile unui sine angelic, deşi întrebările despre plata chiriei, pe care gazda mi le adresa pe scări, mă importunau în avânt, sporind aversiunea pe care deja începusem s-o am faţă de gazdă; această femeie, care flecărea mult, avea în jur de şaizeci de ani şi ori de câte ori mă revedea, şi se întâmpla să întârzii cu plata, mă bârfea către portarul imobilului. Intenţiile de a o evita erau insuportabil de mari, însă de-o măsură care ar fi încăput în capacitatea de păşire ca pe moi perne, a unei pisici aristocrate. În colţul străzii, l-am zărit pe unul dintre oamenii care au cărat dulapul cu oglindă. L-am întrebat nu despre obiect în sine, ci despre efectul răsfrângerii mele în oglindă: cum i-am părut? Oglinda a fost ocupată şi depăşită în cadrul ei, de supărarea ca lacrima de pe faţa dumneavoastră. În legătură cu trăsăturile, nu ţin minte mare lucru. În virtutea acestui răspuns, m-am decis în ce fel voi acţiona pe viitor. Oricum, nimerisem pe o stradă simplă. Puterea de a decide în destin o deţii numai în momentul în care te hotărăşti, dintr-un punct spaţial, s-o iei într-o direcţie sau alta. Cu tine atunci se intersectează multiple direcţii şi de voinţa proprie depinde numai traseul, nu şi particularitatea acestuia care deja este instaurată şi trebuie să-i înduri patina. Domnule, de unde crezi că te ştiu? m-a întrebat preopinentul meu. Din acea distanţă care, parcursă cu o viteză enormă, nu este observată. N-a fost răspunsul corect. Te recunosc după acelaşi nivel de îngrijorare la care au urcat trăsăturile chipului tău: sub ele, susţinându-le în prezent, să nu recadă în amintire, mi s-au răsfrânt palmele; eram în lift, iar trăsăturile feţei tale, încremenite parcă în oglindă, atingeau etaje superioare de frustrare. Se depărtaseră de sursă, precum raza de stea, şi, aproape de propria eclipsă, căutau mijloc de regenerare în vestigiile condiţiei mele de hamal în port în care mă exersasem atâta vreme şi pe care le mimam, ajutându-mi colegul să se mute. După o balistică anume a circuitului de imagini, te-am localizat. După tabieturi deduse, te-am aşteptat aici, la colţul străzii. Cât mai repede era nevoie să-mi diminuez supărarea, de la faza unei lacrimi la cea de umbră firavă. Mi-am schimbat unghiul de vedere şi dacă mai mult discordia în sine cu doamna Ioana, gazda mea, devenea vehementă, trebuia în schimb să-mi asigur prezenţa mai multor elemente circumstanțiale, pentru a o reprima.

(Va urma)

Într-un joc de volei, de vinerea trecută, urmărind o minge, m-am împiedicat și, după câteva sforțări de a rămâne în picioare, m-am prăbușit, lovindu-mă la genunchi și alegându-mă cu o julitură în podul palmei drepte (în care m-am sprijinit). Durerea, pe care o uitasem, m-a întors în vremea în care, frecvent, mă loveam, dar aveam idealuri. Pe drum, în sat, plimbam cercul, o roată veche de bicicletă, pe care o ghidam cu o sârmă, modelată în cârmă. Printre fluturi, îmi imaginam că direcționez un avion și la astfel de profesie aspiram. Câte piedici am primit la fotbal, de câte ori mi-am rănit genunchii! Mă uitam la „bubă”, așteptând să se transforme în „coajă”, moment critic, fiindcă îmi producea mâncărimi, dar mai mare jucător ca mine în lume nu era!

M-am angrenat la jocul de vineri, îndemnat de tinerii cărora, de regulă, le vorbesc de marii clasici. Mai înainte, ei înșiși s-au accidentat ușor, ca două pahare s-au ciocnit Alexandra și Adina, lângă fileu, cu ochii pe sus, după mingea în zbor…

În timp ce vedeam că nu mă pot echilibra, timpul se dilata în mintea mea, îmi spuneam că, totuși, trebuie să înfrunt momentul, să cad deodată, pentru a înceta supliciul interior, acela de a nu părea nătâng în mișcare, de a nu mă discredita într-o ipostază la care mă mai pricepeam, voleiul. M-am ridicat imediat: „Nu am nimic!” – mi-am asigurat coechipierii. „Nu-mi amintesc de unde am căzut, ci de unde m-am ridicat!” – am mai adăugat.

Pe seară, în liniște, m-am refugiat în amintire, precum soarele în asfințit: durerea a fost vie, nu moartă ca tristețea, oricum, e de preferat rănii sufletești orice piedică exterioară.

În școala primară, citeam (și le agream): „Arici Pogonici” și revista „Cutezătorii”, ale căror cerneluri aveau un miros deosebit, pe care nu l-am uitat (în timp ce scriu, îl resimt în nări). Aceste publicații pentru copii erau însoțite de benzi desenate, a căror temă viza, cu întâietate, războaiele dintre daci și romani. Când învingea eroul dacilor, mă bucuram pe deplin, în timp ce, față de intriga romanilor aveam rezerve și eram chiar trist că ieșeau învingători în vreo bătălie, dar îmi reveneam, datorită ideii că sunt și eu urmaș de roman.

Prin anii optzeci, fiind tot copil, eram atras de ziarul „Sportul”, pe care, însă, nu-l găseam niciodată la chioșcuri; puneam mâna pe el, numai când mergeam în vizită, la unchiul Augustin (care făcea abonament, fără teama de a-i fi fost sustras cotidianul din cutia poștală, fapt care, în blocul nostru, se mai „obișnuia” – vorba lui Moromete).

Într-o dimineață, așteptându-mi rândul, pentru a achiziționa și eu un ziar, oricare dintre cele care mai rămâneau nedate, am auzit un bătrân solid, dinaintea mea, întrebând-o pe vânzătoare: „Aveți România ocupată de români?”. Se referea la „România liberă”, ziar care, de fapt, consfințea subjugarea țării nu unei nații anume, ci unei ideologii, pretins universale, prin care URSS se extindea și domina. Deși întrebarea nu mi s-a părut o glumă bună, ba, dimpotrivă, formulată numai așa, pentru a fi părut și bătrânul spiritual, mi-a rămas, totuși, în minte, prin doza ei de descumpănire și de reflecție, adică în ce mod noi înșine ne stăpâneam țara.

---

În liceu, eram abonat, fiindcă, altfel, riscam să mi se impute în ședințele de UTC, la „Scânteia tineretului”, care devenea din ce în ce mai politizat, la fel și revistele literare: pe coloane întregi, erau publicate articole dedicate tovarășului și activității unicului partid (supranumit și partid călăuzitor).

Pentru a mai citi și altceva decât despre tovarăși, urmăream almanahul „Anticipația”.

---

În romanul Moromeții de Marin Preda, este relatată realist scena în care Ilie Moromete, protagonistul primului volum, citește ziarul „Dimineața”, în poiana fierăriei lui Iocan: bărbații, îmbrăcați în haine duminicale, îl așteptau pe Ilie Moromete, al cărui obicei era să întârzie puțin (tocmai pentru a spori nerăbdarea acestora de a-l asculta). Ajuns în mijlocul lor, desfăcea ziarul, ulterior rutinei de a-și fi pregătit o țigară, și interpreta, pe înțelesul tuturor, știrile referitoare, în special, la rege și la deciziile guvernului liberal.

Pe atunci, nu toată lumea știa să citească, însă Ilie Moromete era un bun lector și, în plus, avea darul de a atrage atenția prin interpretări sui generis ale informațiilor, parvenite publicului, prin jurnale.

Scena pe care o evocă Marin Preda pare o prelungire a clăcilor de altădată, care, însă, mai ființau și în această perioadă (anterioară declanșării celui de al Doilea Război Mondial). Variante de clacă am prins și eu, în copilărie: bunicii erau vizitați de unii vecini, precum tata Ticu; se vorbeau multe și nevrute, câte în lună și stele. Mama Ioana fierbea boabe de porumb, după care le cocea pe plita sobei. În acest răstimp, zbârnâitul fuselor nu contenea.

Ziarele conțin istoria unei zile și se lecturează, concomitent cu trăirea clipei care devine istorie personală… Nu stăpânim nimic, nici știrea (care, deseori, influențează), nici momentul care ne fură, în trecere, din propria viață.