În cel mai recent volum, intitulat Te visează bufnița albă (Ed. Napoca Star, 2021), Maria Pal configurează portretul bărbatului ideal. Privit cu insistență, interlocutorul poetei are reacția unui acrobat, însă în plan abstract, acolo unde numai cei care, uniți printr-o scânteie a sufletului, se abat de la realitate, pentru a se regăsi și înțelege pe sine. Zbaterea bărbatului de a descifra ceea ce i se comunică nonverbal este percepută de autoare ca expresie a unei sensibilități extravagante, identificabilă numai în rândul lepidopterelor: „speriat te agăți de lianele înțelesului / faci salturi periculoase / jonglezi printre capcanele din abis // din muguri de speranță strigi” (Dansezi cu fulgii). Autoarea se teme ca impresia atât de bună pe care i-o lasă conlocutorul să nu fie spulberată de nicio umbră din spațiu ori de aiurea, de aceea, în poemul următor, portretul, schițat anterior, va primi tonuri gri, de voită ponegrire, drept măsură de protejare a firii proprii, în cazul unei deziluzii în comunicare, al unui declic neanticipat: „cari în spate un ocean de furtuni / cu eșuate corăbii” (Cântec de clopot). Cel idolatrizat recurge la întreprinderi inspirate de faptele profeților biblici, fiindcă este animat de o dorință simplă, aceea de a-i fi recunoscut efortul și răsplătit: „uiți de frică și reunești marea despicată în două / prefaci vinul în apă / înveți orbii să planteze minuni în culori / ologii să sprijine ceața în cârje la fiecare pas // și speri să apară de undeva / cineva / care în sfârșit / să te condamne la fericire” (Condamnat la fericire); pentru a fi luat în continuare în serios, la nivelul pretențiilor, acest bărbat, interceptat de cititori în baza trăsăturilor lui morale, duce o viață austeră, de mim al marilor pustnici: „locuiești ca un pustnic într-un templu / cu pereții clădiți din pomi înfloriți / unde geneza respiră întotdeauna criptat” (Simfonia unui destin). Acest regim de viață asumat, care a ajuns popular în rândul tot mai multor oameni, saturați de oraș, îi facilitează corespondența imediată cu îngerul său, care „nu obosește nicicând / să dirijeze corul din simfonia unui destin”. Dintr-o perspectivă a cuiva ubicuu, precum este poeta, este surprins acest mod cumpănit de existență, nu prea depărtat de cel al lui Robinson Crusoe ori al altui erou înstrăinat de civilizație. Astfel, la „orizont apare o dimineață veselă / trage draperiile de pe ziua timidă / aburind de speranță // se întind ochii felinarelor // ceața se întinde în palatul vrăjit // îngerii trezesc zâmbete / și roagă pământul să dea lecții despre încolțiri” (Întrebarea nu ruginește). Plimbările sunt efectuate într-un cadru asemănător aceluia din romanele semnate de Charles Dickens, un cadru al uitării, predispus însă acțiunii de îmbunătățire a omului. Păianjenilor, aterizați, în frenezia de a coloniza, pe „cărările unde foșnesc pașii tăi” (Un fir de lumină), bărbatul, evocat precum într-un studiu de caz, le sculptează, cu „degete fremătătoare un cotlon / din care țâșnesc anotimpurile / năvalnic”. Deși, în general este călăuzit de intenții bune, totuși faptele lui sunt umbrite de expectativa răsplății, specificitate morală care îl apropie de statutul, deloc de invidiat, al fetei moșului din basm, interlocutorul admirat dovedindu-se, în cele din urmă, a fi o replică, ameliorată de dragostea ce i se poartă, a acesteia. 

Cu acest volum, al cărui titlu sună ca o declarație fățișă de dragoste, Maria Pal dă curs inimii să-și cânte bucuria, în stihuri de rafinament emoțional.

Tradus în limba română de Iulia Zenovia Rolle, volumul de lirică, Berenice și cosița ei de stele (ediție bilingvă , Il Convivio Editore, Italia, 2021), semnat de Angelo Manitta și prefațat de Klaudia Muntean, are ca temă primordială dragostea. În poemul Soarele dansând, poem care deschide volumul, cititorii sunt invitați să asiste la constituirea coordonatei spațiale, sistemul nostru planetar, care va găzdui spectacolul de dans ținut de soare, în cinstea apariției lui Berenice, o tânără ale cărei trăsături fizice și morale inaugurează statutul ei de simbol al femeii ideale, ceea ce Beatrice era pentru Dante sau Madonna, pentru Eminescu (în Venere și Madonă). Dansul soarelui este atât de spectacular, încât, atunci când va înceta, se va transforma în miraj, după care vor jindui toate viețuitoarele, în speranța de a-l revedea în realitate, de la zei, până la insignifiantul purice, ultimul petrecându-și vremea, de acum înainte, numai în boceli și nesfârșite suspine, morav echivalent în basme, ca măsură a extravaganței, cu potcovirea lui (a puricelui) „la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier”. Și pentru poet, Berenice, care a fost și un personaj istoric (regină a Egiptului din anul 246 î. Hr., până în anul 222 î. Hr., ca soție a lui Ptolemeu al III-lea), devine un miraj obsedant, care-l aduce în pragul de a redefini timpul drept „fiu al amintirii” (Cerul Berenicei), iar dragostea, care l-a cuprins, când „cosița de stele / îmi izbește chipul”, îi pare „fiică a aerului”, metaforă adecvată pentru ilustrarea omniprezenței acestui sentiment și proximă versurilor lui Dante, referitoare la zborul lui Beatrice printre sferele planetare: „Iubirea mișcă sori și stele” (Cântul 33 din Paradisul, vol. al II-lea, Divina Comedie). Precum frumusețea Julietei (din capodopera shakespeareană, Scena balconului) trezea invidia lunii, tot astfel, în fața strălucirii lui Berenice, Venus însăși ia măsuri, cu mari eforturi, de conservare a statutului ei de zeiță a frumuseții, fiindcă „își ascunde / chipul, / face luna să pălească, / fură strălucirea soarelui în opacul / univers” (Frumusețea Berenicei). Deși pare o ființă ireală, variantă a unei ficțiuni sublime, totuși Berenice își spune povestea despre Tatăl Magas, Mama Apame și despre iubiții ei, precum Ptolemeu (primul iubit) sau Demetrius (al doilea iubit). Asemenea altor eroine celebre, care, văduvite de prezența bărbatului adulat, și-au exprimat deznădejdea în diverse moduri dramatice, și Berenice, în urma plecării lui Ptolemeu în Asiria, se pune pe plâns și decide a se sluți: „În lacrimi, buclele blondului / păr sunt tăiate de surori / prin legământ. Nu sunt lăsate să cadă, / ci sunt primite de mâini delicate // O șuviță de păr aurie / închide mistice rămășițe / de ceafă blondă” (Berenice își consacră părul). Gestul ei pecetluiește un anumit legământ, potrivit căruia Venus, primind o cosiță blondă din părul femeii, trebuie să-i protejeze soțul, în războaiele duse departe, în ținuturi asiriene. Faptul că intră în posesia cosiței reprezintă pentru Venus principala măsură de consolidare a statutului de zeiță supremă a frumuseții. Nu fatumul lui Ptolemeu sau al evenimentelor ulterioare luptelor pe care le-a dus imprimă paginile volumului, ci soarta cosiței lui Berenice – ca într-o carte de aventuri, cosița dispare din altarul din ceruri, deși „niciun muritor nu a furat / cosița reginei, niciun / hoț nu a întinat memoria Berenicei” (Conon descoperă cosița). Ca în Metamorfoze de Publius Ovidius Naso, cosița reginei egiptene se transformă, în perspectiva lirică de față, în constelația „Coma Berenices”, parte a cerului botezată astfel de către astronomul Conon din Samos, care, aflat și el sub miraj mitic și înzestrat cu noțiuni de istorie, a pus pe boltă „cosița de stele, / a aranjat lumina în teorii / de străluciri orbitoare, în eterne promisiuni / de mirese care jură credință”.

Discursul liric propus de Angelo Manitta, poet italian în vogă, este perfect actual, cu vers bine tăiat, ca în diamant.

Mânzul a devenit cal. Precum în filme, tata i-a pus un nume, Mircea, l-a învățat să accepte șaua și să tragă la căruță – lega după cal, pe câmp, o bucată de lemn și, astfel, l-a obișnuit cu povara.

Pe drum, Mircea nu suporta să fie depășit de alt cal; dacă observa că este gata a fi întrecut, îndemna de unul singur, pe coastă sau pe alt drum, oricât de încărcată era căruța. Un cal mai inimos decât al tatei nu exista.

Într-o vreme, tata ducea porumb la munte, aliat cu un prieten. Cursa lor era un fel de western. Întâlneau oameni diferiți, care îi mai și găzduiau.

Când îl vedeam pe tata pregătit să plece, tronând ca Zeus pe grămada de porumb, eu coboram în istorie, în paginile scrise de Miron Costin, sau în basm, admirându-mi eroul, pe tata, care, în curând, avea să dea de pământ cu zmeul Comerț, iar din locul în care munții se bat cap în cap, se va întoarce victorios, cu punga de galbeni la brâu.

(Va urma)

Prin anul 1990 și…

În târgul sătesc, am oprit mașina, într-un loc mai retras. Tata a coborât, animat de gândul de a-și cumpăra un cal. Nu am mers imediat, ci am mai stat în mașină, precum îmi era obiceiul, pentru a-mi aduna gândurile, pe o melodie care să-mi dea imbold să ies în vacarm.

Peste cinci minute, am deschis portiera, să iau urma tatei, să-l regăsesc deja discutând cu vreun negustor – acesta era momentul la care mă pricepeam, altfel, timiditatea înnăscută, de care încă nu scăpasem și mă ținea strâns în chingile ei și când trebuia și când nu, mă determina să fiu atent la vorbele lui și să fiu dezarmat în a mă înscrie și eu la cuvânt, la tocmeală, de vreo idee sau de un ton al formulării ei – totdeauna mi se părea că este ceva nepotrivit în tratative și ardeam în mine însumi, ca fitilul lămpii și nu mă puteam afișa, decât ulterior, când urcam amândoi în mașină. Atunci, îmi exprimam părerea, fiind numai noi doi, pentru că, în târg, ne-ar fi auzit alții și ne-am fi dat de gol – o asemenea povară purtam printre oameni, că era mai bine ca tata să fi spus „asta” decât orice pronunțase, anterior, în context…

După câțiva pași, am zărit un mânz atletic, vioi, cu pielea de un cafeniu strălucitor.

(Va urma)

Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată…

Algazy nu vorbește nici o limbă europeană… Dacă însă îl aștepți în zori de zi, în faptul dimineței, și îi zici: „Bună ziua Algazy!” insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbește, iar spre a-și manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar și trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră… Deșurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curățirea și liniștea casei…

Algazy nu ia mită… O singură dată s-a pretat la o asemenea faptă, când era copist la Casa bisericii; dar nu a luat atunci bani, ci numai câteva cioburi de străchini, din dorința de a face dotă unor surori ale sale sărace, cari trebuiau să se mărite toate a doua zi…

Cea mai mare plăcere a lui Algazy – în afară de obișnuitele-i ocupații la prăvălie – este să se înhame de bunăvoie la o roabă și urmat cam la doi metri de coasociatul său Grummer – să alerge, în goana mare, prin praf și arșița soarelui, străbătând comunele rurale, în scopul unic de a aduna cârpe vechi, tinichele de untdelemn găurite și în special arșice, pe cari apoi le mănâncă împreună, după miezul nopții, în tăcerea cea mai sinistră…

Grummer are și un cioc de lemn aromatic…

Fire închisă și temperament bilios, stă toată ziua lungit sub tejghea, cu ciocul vârât într-o gaură sub podea…

Cum intri la ei în magazin, un miros delicios îți gâdilă nările… Ești întâmpinat la scară de un băiat cinstit, care, pe cap, în loc de păr, are fire de arnici verde; apoi ești salutat cu multă amabilitate de Algazy și poftit să stai jos pe un taburel.

Grummer stă și pândește… Perfid, cu privirea piezișă, scoțând mai întâi numai ciocul, pe care ostentativ îl prelinge în sus și în jos pe un jgheab anume făcut la muchea tejghelei, apare la urmă în întregime… Face prin tot felul de manopere pe Algazy să părăsească localul, apoi, insinuant, te atrage pe nesimțite în tot soiul de discuții – mai ales de sport și literatură – până ce, când îi vine bine, te plesnește de două ori cu ciocul peste burtă, de te face să alergi afară în stradă, urlând de durere.

Algazy, care are mai totdeauna neplăceri și discuții cu clienții, din cauza acestui procedeu nepermis al lui Grummer, iese în goană după tine, te poftește înapoi și, spre a-ți lua meritata satisfacție, îți dă dreptul – dacă ai cumpărat un obiect mai scump ca 15 bani – să… miroși puțin ciocul lui Grummer și, dacă vrei, să-l strângi cât de tare de o bășică cenușie de cauciuc, pe care o are înșurupată la spate, puțin deasupra feselor, ceea ce îl face să sară prin magazin fără să miște din genunchi, scoțând și sunete nearticulate…

Într-una din zile, Grummer, fără a-l anunța pe Algazy, luă roaba și porni singur în căutare de cârpe și arșice, dar la înapoiere, găsind din întâmplare și câteva resturi de poeme se prefăcu bolnav și, sub plapomă, le mâncă singur pe furiș. Algazy, simțind, intră după el acolo cu intenția sinceră de a-i face numai o ușoară morală, dar cu groază observă în stomacul lui Grummer că tot ce rămăsese bun din literatură fusese consumat și digerat.

Lipsit astfel pe viitor de orice hrană a lui mai aleasă, Algazy, drept compensație, mâncă toată bășica lui Grummer, în timp ce acesta dormea…

Dezesperat, a doua zi, Grummer – rămas fără bășică singur pe lume – luă pe bătrân în cioc și, după apusul soarelui, îl urcă cu furie pe vârful unui munte înalt… O luptă uriașă se încinse acolo între ei și ținu toată noaptea, până când, înspre ziuă, Grummer, învins, se oferi să restituie toată literatura înghițită. El o vomită în mâinile lui Algazy… Dar bătrânul, în pântecul căruia fermenții bășicii înghițite începuse să trezească fiorii literaturii viitorului, găsi că tot ce i se oferă este prea puțin și învechit…

Înfometați și nefiind în stare să găsească prin întunerec hrana ideală de care amândoi aveau atâta nevoie, reluară atunci lupta cu puteri îndoite și, sub pretext că se gustă numai pentru a se complecta și cunoaște mai bine, începură să se muște cu furie mereu crescândă, până ce, consumându-se treptat unul pe altul, ajunseră ambii la ultimul os… Algazy termină mai întâi…

Epilog[modifică]

A doua zi, la poalele muntelui, trecătorii putură vedea într-un șanț, aruncate de ploaie, un grătar cu sârmă ghimpată și un mirositor plisc de lemn… Autoritățile fură înștiințate, dar mai înainte ca ele să fi sosit la fața locului, una din soțiile lui Algazy, care avea formă de mătură, apăru pe neașteptate și… dând de două-trei ori, în dreapta și în stânga, mătură tot ce găsi la gunoi…

Note[modifică]

1. ↑ E fosta firmă a unui cunoscut magazin de geamantane, portmoneuri etc. din capitală, rămasă astăzi sub un singur nume. În tot cazul, ne permitem a crede că numele de Algazy sau Grummer, după imaginile ce trezesc prin muzicalitatea lor specifică – rezultat al impresiunii sonore ce produc în ureche – nu par a corespunde aspectului, dinamicii și conținutului acestor doi simpatici și distinși cetățeni așa cum îi știm noi din realitate… Ne permitem a arăta mai sus cititorilor cum ar fi trebuit și cum ar fi putut să fie un Algazy sau un Grummer „in abstracto”, dacă dânșii nu ar fi fost creați de o întâmplare, o soartă care mai deloc nu ține seama dacă obiectele creațiunilor ei corespund, în forma și mișcarea lor, cu numele ce li s-a hărăzit. Cerem scuze d-lor Algazy & Grummer pentru observările ce ne permiserăm mai sus; o facem însă și din dorința de a-i servi, deșteptându-i din vreme asupra măsurilor de îndreptare în această privință. Se pare că remediul nu ar putea fi decât unul și singur: sau să-și găsească fiecare alt nume, în adevăr adecvat realității lor personale, sau să se modifice ei înșiși, cât mai e timpul, ca formă și ca roluri, după singura estetică a numelor ce poartă, dacă vor să le mai păstreze…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Algazy_%26_Grummer

Din durere, peste ani, rămâne imaginea momentelor consecutive evenimentului nefast care a produs-o. Astăzi, rememorând, nu văd dinaintea ochilor decât iconografia perioadei, nu prăbușirea sufletului în deznădejde sau teama care mă însoțea, la orice pas, ca nu cumva accidentul întâmplat tatei să se repete…

Mă revăd alergând pe lângă spital și așteptând SMURDUL, pentru a-l contempla pe tata, ale cărui clipe erau numărate – după cum eram puși în temă de către echipajul care-i acordase primul ajutor. În fața mea, era unchiul, fratele tatei, pe care, în șocul de care eram cuprins, l-am întrebat dacă voi putea trece peste suferință. Nu am reținut ce mi-a spus, dar nu mă simțeam deloc bine în veșmintele cuvintelor presupuse de întrebare, fiindcă nu trebuia să fiu eu în acel context – mulți prieteni mi-au mărturisit că nu le venea să creadă că mie mi s-a putut întâmpla una ca asta, precum nici mie nu-mi venea să accept modul acelei pierderi neremontabile și nu aveam încotro fugi – aceasta este limita noastră ca oameni să nu putem da viață de la noi acelora pe care-i iubim (și, poate, și altora aflați în pragul sfârșitului).

Cel mai nedrept fapt este să aștepți la ușa muribundului (nu-i un cuvânt potrivit pentru personalitatea tatei, un om fără teamă de nimic), să nu ai nicio putere să-l ajuți și să fii informat de către medici, că, până dimineața, viața i se va scurge din trup, că va supraviețui atâta vreme cât inima îi va rezista (însă nu mai mult până a doua zi). Obosit, m-am dus până la mașină, pentru ceva. Am închis ochii, pentru câteva momente. Somnul m-a prins subit. Am visat că pulsul tatei ajunsese la peste 200 de bătăi pe minut, m-am trezit speriat și am presupus că visul mi-a semnalat sfârșitul vieții tatălui meu scump.

Cu imaginea deplasărilor mele – eram un du-te-vino perpetuu – am rămas.

Sub imboldurile suferinței, ești ca butucul supus loviturilor securii și, dacă, undeva, în timp, intensitatea nu încetează, tu însuți mori, te îngropi de viu în faldurile tristeții și ale gândului că nu ai fi meritat să treci niciodată prin așa ceva.

(Va urma)

De teama pieirii,

porcul spărsese gardul (cu mustăți de cioară în uluci).

După fuga prin grădină,

a așteptat,

în fața văii înzăpezite,

ca sacrificiul să-l transfere peste profunzime.

Sub perdeaua de fulgi,

focul de paie

cuprinsese partea de carne a patrupedului.

Nepotul a imobilizat animalul în tăria privirii,

sperând să prindă, în focosul camerei,

când peste moment sare bunicul,

ca atletul din televizor,

de la stadion, peste garduri.

Vinul destinde oamenii,

veniți să dea o mână de ajutor; își ridică brațele în aer,

ca Atlași fără poveri planetare.

Doar umbra obiectelor zbura din gravitație.

Înainte de Ignat, tata se gândea la cel mai priceput măcelar din apropiere și la alți vecini în stare să țină de porc. Făcea o listă cu ei și prestabilea ora.

A doua zi, oamenii se adunau (mereu se mai nimereau vreo doi-trei în plus) plini de voioșie, ciocneau un pahar de vin, apoi, în grup, se îndreptau spre cocină, vorbind între ei că bietul animal sigur și-a visat sfârșitul. Înainte de toate, era o luptă pentru a-l scoate din „bârlog”. Tata avea sensibilitate și nu se încumeta să împingă în spinarea porcului, să-l dea afară din cuibul de paie.

Odată, de spaimă, porcul a zbughit-o prin gard și a alergat până când nu a mai putut, rămânând fără șansă în coama dealului. De acolo, abia l-au tras spre locul desemnat pentru sacrificiu. Mie îmi era milă și când era lovit cu unealta în gât, mă întorceam cu spatele, însă mama avea pregătită o mână de tămâie pe care o apropia de gâtlejul spintecat al animalului și-i vorbea ca unei vietăți demne de respect, pentru felul în care s-a luptat să mai supraviețuiască: „Gata! Mânca-ți-aș aburul tău”. Vorbele încheiau momentul dramatic, atenția tuturor fiind concentrată pe focul de paie sau de la flama arzătorului. Cu alte cuvinte, se pârlea porcul. Mă impresiona focul de paie: se ducea în sus ca piramida, prilej pentru mine și pentru alții să ne mai încălzim. Ulterior pârlitului, porcul era întors când pe o parte, când pe alta și curățat de către un bărbat mai energic, volubil și haios ca bărbierul din Sevilla. (Îl curăța, întrebuințând „baioneta” – cuțit lucrat de tata la fabrică). Din șoriciul bine spălat, cei mai pofticioși (între care mă număram și eu) primeau câte o bucată presărată cu sare.

O operațiune de pricepere și de migală era tranșarea carcasei de carne, mereu în spate fiind un coordonator: acum plămânii, splina, ficatul ș.a.m.d. Căpățâna se depozita ca un trofeu în camera cea mai răcoroasă.

Prin clasa a doua probabil, eram curios cum se putea juca Nică din Amintiri cu „bășica porcului”. Am insistat pe lângă bunicul, care mi-a făcut hatârul. Dar proba a durat puțin, fiindcă am dat mai tare în balon (cum o credeam) și s-a spart imediat: „Aceasta a fost tot?”. „Dar tu ce ai fi crezut?” mi-au răspuns cei de pe lângă mine.

Atmosfera evenimentului era aparte, percepută numai cu sufletul, oricât de mult aspectele se amplificau în ochii mei…

Acum vreo zece ani, am vrut să fotografiez oamenii care participau la ignat, dar am filmat clipa, o animație scurtă, pe care ziua respectivă a dus-o în istorie, acolo de unde nu se mai poate recupera și nici aceia care nu mai sunt printre noi nu mai au cum să iasă din clip și să trăiască.

Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.

Aveam o sanie din corn (așa li se spunea țevilor din care erau făcuți tălpeții). Am pierdut concursul, pe care am fost convins că-l voi câștiga, pentru că doamna stabilise o regulă, să nu ne punem pe burtă pe sanie. Când a dat startul, sfoara a intrat sub tălpeți și, evident, sania mea a luat-o în stânga pârtiei.

Am avut, pe când eram și mai mic, alta, din lemn. Plângeam pe lângă mama că nu am pe ce să mă dau, rupsesem atâtea nailoane, bunicul m-a auzit, a venit în deal cu sania aceea făcută de el, căreia i-am făcut proba imediat în curte și am fost dezamăgit, fiindcă abia se târa pe lunecuș. Am stat bosumflat până mi-a adus tata sania aceea adevărată. Bine, la Craiova, vedeam altele în magazin, mi le doream, dar tata îmi explica pe îndelete de ce e mai bună și mai rezistentă sania mea.

Pe înserat, ieșeam în poiana din fața porții, eram singur și aveam timp să-mi închipui că sunt Ștefan cel Mare pe cal. Sau Mihai Viteazul. Manevram sfoara precum voievozii căpăstrul, priveam semeț zarea și când mi se părea că dau năvală turcii, porneam în „goană” spre ei. Învârteam în aer sabia de lemn. În plin avânt spre dușman, mai cădeam de pe „cal”, fiindcă nu se făcuse pârtie încă.

Dar agream schiurile. Cu toate acestea, o singură dată le-am pus în picioare, tot la vârsta copilăriei. Cezar, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine, a ieșit cu ele în drum. I le confecționase bunicul lui. L-am întrebat cum: „A înmuiat scândurile în apă caldă, pentru a le încovoia la vârf”. Aceasta am reținut. Mi se părea un artificiu incredibil (pe atunci), nu mai auzisem despre posibilitatea de a modela astfel lemnul. M-am urcat pe ele și dus am fost, pe ulița îngustă și abruptă. Mai târziu, mi-am dat seama că aveam talent la schiat. Nu am căzut o dată și nici nu mă gândeam că mi s-ar fi putut întâmpla.

---

Cam în vremea aceasta, așteptam vacanța, plin de bucurie. În ultima zi de școală a primului trimestru, am revenit liniștit de la școală, am deschis televizorul pe lămpi și m-am uitat la filmul Vlad Țepeș (rol jucat de Sihleanu). Mă feream să privesc finalul, când marele voievod urma să fie trădat și ucis de către propriii-i boieri (sfârșit încă neclarificat de istorici): la viclenia lui înnăscută și unică în istorie, s-o pățească atât de rău? Nu înțeleg.

---

Înainte de Crăciun, recăpătam o stare de pace și de siguranță.

---

Regăseam sub pernă sau lângă sobă cadourile aduse de Moș Crăciun. „Pe unde a intrat?”. „Pe horn!” – mă lămurea mama, în timp ce eu încercam să-l redefinesc în minte pe abilul bătrân. Cum a încăput pe coș, apoi cum a trecut el prin cuptorul de tablă al sobei și a ajuns fără zgomot în cameră la mine, să-mi lase cadouri și să plece mai departe la alți copii nerăbdători să-l vadă. Mă simțeam nedreptățit când îmi auzeam verii de la Craiova jurând că l-au atins, că era îmbrăcat în mantie purpurie, că i-au spus poezii și au primit în schimb darul la care au visat. Am rugat-o pe mama să ne mutăm și noi la Craiova, să-l întâlnesc și eu pe Moș Crăciun, însă ea mereu argumenta că este mai generos al nostru și, dacă mai insist, poate îl supăr și nu mai trece pe la noi la anul.

Fiindcă m-am depărtat de copilul care am fost, iernile au devenit cu adevărat mai apăsătoare și am început să fiu atras de atmosfera de basm în care scria Vasile Alecsandri, foc în cămin și liniște plenară…