Iată ce a înțeles macedoneana mea, din explicațiile despre butoi:

„Bolboroseala unică ignoră întunericul de care era atât de mândru și pune capăt fericirii sale. De enervare, butoiul își zdrobea burta de pământ, dar nu are picioare să-l scoată din lac”.

După ce am râs puțin, ascunzându-mi fața sub manta, am reluat explicațiile, cu mai multă răbdare: „Fericirea butoiului este legată de propriul întuneric. Oricât de întunecat este afară, din cauza norilor care acoperă soarele sau a ploii care izbește caldarâmul, totuși, butoiul știe că doagele țin captiv, ca să nu explodeze, un gol negru și accentuat. De aceea, butoiul zâmbește liniștit. Adăpostitul lui gol este mai adânc decât părăsirea de care suferă, pe bancă, o tânără în lacrimi… Raza care nimerește înăuntru, aducând sclipire, ignoră întunecimea de care era atât de mândru butoiul și pune capăt fericirii acestuia. Supărat, butoiul s-ar lovi cu burta de pământ, dar nu are picioare să se miște din loc”.

Când respir, mulțumit că am fost înțeles, macedoneana mă întreabă: „Ce reprezintă acel butoi?”. Atunci, pentru a anihila dubiile, desenez, cu nuiaua pe nisip, un vas etc., dar femeia mea adaugă: „Dar acest butoi are emoții!”.

(Va urma)