În stradă,

pe urmă, am conștientizat frontiera

dintre paradis și un gest mărunt,

făcut de el la recrutare

și m-am întunecat de supărarea care mă invadase,

cum văzusem mai demult într-o excursie,

că se extinsese pe munte

o pată de aripă – cu țipăt și glorie –

și m-am dus în fața lui,

adresându-i câteva vorbe

despre cum nu ar fi lătrat câinele său la stele,

dacă i-ar fi oferit inima ca pe un dumicat,

să-i arate și patrupedului

considerație omenească pentru o clipă,

în replică firavă la aceea eternă,

a câinelui pentru om.