Mă uitam la soare prin cocoșeii de zahăr ars,

aduși de bunicul de la Banat,

și la casa veche,

cu scară înaltă și pridvor larg de lemn…

Mai zăream liliacul alb, cu florile printre uluci,

crinii portocalii, din tulpinile cărora făceam goarne

în care suflam, până speriam vecinii,

cucii – flămânzeam să-i aud –

și lutul după ploaie – îl frământam în mâini

și-l prefăceam în cocoloașe, pe care le fixam în nuiele,

aruncându-le peste puntea dintre cer și planetă.

Mă săltam peste paralele de lemn, de la podul de peste șanț,

dându-mă peste cap, în fel și chip,

ca un veritabil gimnast.