A te afla în suferință sufletească, statut nedrept în care te-ai trezit, împins de timp ori de soartă, și cu un pas în lumea de apoi, suficient cât să-i resimți fiorii, gata să redevii ideea absolută despre tine din cer, a cărei umbră încă ești, te întrebi dacă nu era mai bine să fii orice altceva, dar nu om. În timp ce aveam cugetarea aceasta, un fluture multicolor s-a așezat pe piatra caldă, să-și ia de acolo puterea să mai reziste palei de vânt. Am scos telefonul să-l imortalizez, dar fluturele a zburat, înspre smochini. Unde se va piti în zilele care vor urma, unde se va adăposti poporul acesta de gângănii, la iarnă?

(Va urma)

Dacă ar fi avut ocazia să citească Povestea lui Harap-Alb, americanul Stan Lee, a cărui familie a emigrat din România, ar fi realizat un super-erou, inspirat de personajul lui Ion Creangă, neavând altceva de făcut decât să transforme pe fantasticii Setilă, Flămânzilă, Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă, în proprietăți fizice ale lui Harap-Alb.

Ion Creangă umanizează fantasticul. Astfel, Harap-Alb nu este decât un tânăr obișnuit, incapabil de fapte extravagante – el este mereu sfătuit și ajutat, însă ceea ce îi aduce în cale pe acești prieteni ieșiți din comun este tocmai trăsătura lui morală, bunătatea (omenia).

(Va urma)

În ultima vreme, am vorbit despre lucruri de o aparență senină ori am tăcut, dar, în viața mea, a fost o lună grea, care m-a transformat sufletește și chiar fizic (Adio! kilograme în plus, nu că aș fi avut prea multe, dar așa vine vorba). Dincolo de problema în sine, care, încă o dată, mi-a arătat ce este omul în mâna sorții – obiect de porțelan – , rămâne întrebarea – ce este viața? Nu este nimic. Sau, poate, un punct care este mai viu tocmai când zaci și te afli la un pas de lumea ideilor, fiindcă, atunci, tot drumul se concentrează în suflet și în minte și încerci să identifici momentele fericite – dacă s-a meritat să te naști numai pentru scânteia lor.

Cel mai nedrept (nedrept, fiindcă te-ai supune ca om divinității, ai consimți la micimea proprie, te înrobești definitiv) ar fi să abandonezi tot ce este efemer și pământesc și să te dedici divinității, sperând să ajungi în raiul etern, dar cât de sigură este ținta?

(Va urma)

Dintre scriitorii români, Urmuz (pseudonim literar al lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău) este singurul care inventează în domeniul absurdului, fapt pe care Perpessicius îl observă, afirmând despre prozele acestuia că sunt „un joc voluntar și amuzant”, punct de vedere corect și în dezacord cu etichetările lui G. Călinescu, care (precum și în cazul altor autori – George Bacovia, Mateiu Caragiale sau Ion Pillat) se înșelase, fiindcă avea în față etaloane de curent avangardist și nu „simple elucubrații premeditate, fără un sens mai înalt”. Totuși, prin această categorisire a unei opere la modă, G. Călinescu definește, într-un fel, curentul în sine, care, pentru a asigura libertatea de expresie și de ficțiune a autorilor, nu presupunea / impunea limite și nici anume surse de inspirație, dimpotrivă – părea a fi perimetrul perfect de asimilare și de găzduire a tot ceea ce în firea omului se ilustrează bizar și tumultuos. Alt curent literar / cultural nu permitea evaziunea accidentală în lumea unui ego artistic și crearea, din pasta aceea a trăirilor primordiale, trezite de varii imagini stradale, a unor personaje liliputane, cu abilități de roboți rudimentari, care, încă din fașă, păreau, prin repetiția gesturilor, mai activi decât urmașii lui Adam.

În Istoria literaturii române de la origini până astăzi, G. Călinescu, deși nu face o distincție fermă între cele două curente literare, suprarealism și absurd, notifică primordialitatea și independența lui Urmuz în domeniul absurdului, față de Andre Breton, autor căruia i se recunoaște, în plan universal, antecedența pentru valorificarea hazardului: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Termenul de „suprarealism” îi este inspirat de ars scribendi a lui Urmuz, manieră sublimată, ulterior, în lirică, de Gellu Naum: se insistă asupra unui gest neînsemnat, ale cărui vibrații devin majore în decor; deseori, când actele nu devin o țintă pentru autor, prim-planul scriiturii este ocupat cu personaje de natură duală, scârțâitoare ca o tablă sau reverențioase ca un prinț la evenimente publice – în orice situație, dinamica mișcării lor este expresia unei îngemănări de uman și mașină, într-un corp, jumătate umană, jumătate mașină (mecanică).

Urmuz își inițiază „paginile bizare” de la detectarea unei în pană de combustie , a unei scheme de combustie, la nivelul cadrului

Deschis inovațiilor de ordin artistic, Tudor Arghezi intuiește noutatea textelor lui Urmuz și îi pretinde cu insistență a-l publica în revista „Cuget românesc” (1922).

(Va urma)

o portavoce

Am citit nuvelele lui Nicolae Gane, junimist de frunte, încă din liceu, dar le redescopăr, cu ocazia reluării lor în publicația mea online.

Aseară, mi-am aruncat ochii pe Noaptea Sf. Andrei (de Gane), bucată de proză, pe care o asemănam, în timp ce am parcurs-o, cu nuvela La hanul lui Mânjoală de Caragiale. În privința stilului, cei doi se întâlnesc la limita dintre fantastic și absurd.

Pe fundalul unui meci de fotbal – jucau echipe cu care nu țin -, am adormit. Trecerea de la realitatea lecturii la aceea din vis a fost subită. M-am întâlnit cu mama, am îmbrățișat-o și am sărutat-o filial. Deși, după ce a rostit ultimele cuvinte, a murit, eu am continuat să o sărut, convins că își va reveni, de la dragostea pe care va fi resimțit-o, de la gesturile mele. M-am trezit. Prima reacție a fost să-mi spun în gând: Bine că m-am trezit, că nu mai sufăr, din cauza grozăviei visului. M-am liniștit. Ca să-mi recapăt somnul, fiindcă povara oboselii rezida pe gene, am deschis telefonul mobil, pe știrile din fotbal. Nu am mai dat drumul televizorului, pentru filmele indiene…

Un zgomot de artificii, însoțit de lumini intermitente, am auzit în spate. Pentru câteva momente, am crezut că artificiile marchează încheierea unei nunți, care se va fi ținut la restaurantul vecin, dar am realizat repede că, la acea oră, 2.36, nu are loc nicio nuntă; centrala se lupta cu tensiunea scăzută de curent – în cutia ei de tablă, țopăiau nuntașii ipotetici. Mai sus decât în dans, am sărit și am decuplat-o de la priză. Afară, vântul nu-și înceta suflarea de balaur. Zdrăngăniturile depărtate, care se auzeau, în noapte, ca tălpile de elefant, nu mi-au dat pace. Am bănuit că s-a deschis poarta. Am tras pe mine geaca neagră, am aprins lanterna telefonului și am ieșit în curte. Deși nu se deschiseseră, am proptit în porți câteva cărămizi. Vântul mă lua pe sus, eșarfă devenisem în furia lui. În mers, m-am împiedicat de o pisică.

Am zăbovit, sub piersic, vreo zece minute, să urmăresc starea de lucruri. Jocul tensiunii (curentului electric) prinsese stâlpii de pe stradă, care acționau ca niște fulgere.

Vecina (care stă singură) avea aprinse toate becurile în casă – îi era urât. Căutând în mesagerie telefonul celor de la CEZ, am detectat mișcare, ca un senzor viu: pisica, tovarășa mea de adineauri, s-a suit în pom și aștepta să facă saltul pe muchia gardului. Am devenit atent. Speram să nu sară exact când suflă vântul mai tare și să mă trezesc cu mâța în cap, după ce mi-a mai trecut înainte printre picioare. Felina albă și-a ales momentul oportun, aterizând lin pe țiglele de la gard.

Mi s-a părut că zăresc stabilitate, că nu mai pâlpâie nicio lampă, niciun bec, din spațiu, casa vecinei nu se mai vede ca o navă – luminând întreagă.

Merg printre pomii care își aduseseră crengile, de la vântul turbat, până jos, la nivelul ierbii, mă liniștisem oarecum. O încăierare de mâțe (petrecută dincolo de gardul meu) de pe terenul viran, tradusă prin miorlăituri dramatice, aproape mă sperie. Calculez, după direcție, că, totuși, nu a fost implicată pisica albă – s-a dus înspre vest, dar dacă vântul a mutat sunetul, dintr-un punct cardinal înspre altul?

Dacii erau monoteiști, credeau în Zalmoxis, zeul lor fundamental, despre care afirmau că îl văd în preajmă – pentru aceea, acceptau moartea cu frenezie, fiind convinși de realitatea raiului care-i aștepta, după sacrificiu. Zalmoxis, pe care Mircea Eliade îl numea „Zamolxe”, a fost și un personaj istoric, trecut în surse drept discipol al lui Pitagora.

Alte divinități, prețuite de către daci, au fost Bendis, zeița lunii, și Dzio, zeul soarelui – acestuia din urmă, i-au închinat Călușul, dans plin de energie, pe care l-au jucat – se scrie în cronici – și ostașii lui Mihai Viteazul. Călușul e viu și astăzi.

În anul 106, d. Chr., romanii s-au impus militar și administrativ, însă nu și religios. Deși veneau cu un șir lung de zei, nu au intenționat să le ridice temple în Dacia. Ei au fost interesați de oficializarea limbii latine, fapt care s-a împlinit.

Unei populații dedicate unui zeu vizibil, căreia i se luase suzeranitatea, totuși, i se putea pretinde închinarea la alt panteon.

Într-un context complicat, Sfântul Andrei (6 î. Chr. – 60 d. Chr.) a propovăduit Evanghelia și a reușit. Cu adevărat trebuie să fi fost inspirat de Sfântul Duh, pentru că, altfel, nu ar fi convins, riscându-și viața în mijlocul acelora care nu încetau să-l vizualizeze pe Zalmoxis.

Astăzi, dacă pe stradă sau într-un templu particular, am afla despre cineva punând în discuție existența unei divinități inedite sau a unei entități pe care el, propovăduitorul, ar fi cunoscut-o, l-am suspecta de impostură și l-am țintui cu pietre – ar deveni subiect de bârfă și model de evitat.

Cu Sfântul Andrei, cu Iisus Însuși (însoțit de apostoli), a fost altceva, un miracol.

(Va urma)