Posibilitatea existenței lumii
apăruse în știința de carte
a lui Dumnezeu. Toate operele nemuritoare,
care aveau să fie scrise,
de la Homer, Vergiliu și Dante,
la Shakespeare, Eminescu și Gogol,
tronau ca trofee pe masa Lui.
Când Dumnezeu Însuși respira profund,
în urma vreunei fapte care descleșta
cosmosul din adormire,
paginile capodoperelor se răsfirau:
într-un moment, le cuprindea cu privirea
și, un pic, de acolo se mai inspira și El,
Voievodul cu barbă al genezelor
(desăvârșirea creației aparține oamenilor).
Aceasta era în cer...
După visul paradisiac,
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic,
fiindcă nu exista noțiunea de „ceas”,
Adam și Eva s-au trezit
în culcușul din peșteră, al unui urs.
Mor! mor! mor! ursul făcea,
din gura peșterii (care nu vorbea).
Dacă ar fi luat aminte la mormăitul ursuz,
cei doi oameni și-ar fi dat seama
că este prevestitor
pentru starea pe care nu o știau -
moartea care-i ocolise în rai.
Nici emoția pericolului nu o cunoșteau,
dar, acum,
acoperiți cu frunze de platan,
deodată, se confruntau
cu vibrarea negativă
a tot ceea ce pacea din Eden le ascundea.
O labă de urs le-a trecut amenințătoare
prin fața ochilor...
Chipurile, instant, le-au pălit,
în trup, răsărise o senzație nouă,
a fricii de inamic.
Adam i-a pus gând rău ursului,
care nu mai zărise niciodată siluete umane
și nările-i mari, cât o ușă de la rai,
nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare,
nu-i băgase în seamă.
Inspirat de aducerea-aminte
a lui Cupidon stând sub măr, în paradis
și ghicind cu săgeata
inima oricui îi trecea prin apropiere,
Adam a pregătit un arc dintr-o nuia de corn
și din pielea aspră a unui bivol,
ucis de urs, pentru hrană -
relicvele vânătorii deja se regăseau acolo,
prin voia sorții.
Dintre zei,
Cupidon fusese uitat pe afară,
scos din istorie,
ca din oală, de către Dumnezeu;
ceilalți,
în frunte cu Zeus,
stăpânitorul, cândva, al fulgerului,
stăteau împietriți în Iliada lui Homer,
cartea de căpătâi a celor care impuseseră
noua ordine religioasă.
Câteodată, Cupidon,
copilul fără minte,
îl mai țintea și pe Dumnezeu
cu amor, pentru cosmos
și chiar pentru om,
creația Lui centrală.
Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima
cu nestinsă iubire și,
dintr-o rămășiță de simpatie,
îl salva pe zeul minor de la năruire.
(Va urma)
Zilele trecute, pe o vreme de rai, ca toate ale acestei toamne, am mers la hypermarketul din apropiere. Am comandat două amandine și o indiană.
-Vi le las deschise, mi-a spus tânăra de la casă, referindu-se la cutiile de plastic (acele cutii transparente, de unică folosință în care se pun, de regulă, prăjiturile), fiindcă sunt scunde și capacul turtește vârfurile prăjiturilor.
-Cel care vă aduce prăjiturile nu vă poate recomanda sau furniza chiar el niște recipiente adecvate?
Nici eu nu știu de ce am abordat un asemenea subiect…
Acasă, încântat de soarele cald, după ce am plasat cele două cutiuțe pe pervazul ferestrei, m-am trântit pe scaunul de fier din curte. Tot navigând cu toate pânzele sus! pe net, am auzit foșnituri intense în spatele meu. Mă întrebam: Oare ce o fi?, dar nu am catadicsit să văd ce se întâmplă. Îmi spuneam că o fi vreo suflare de vânt, dar stai! nu e nicio adiere, darmite mai mult. Datorită revelației meteo, m-am întors și am zărit pisicul negru zgâriind, ca pe un ecran, crema amandinelor.
La concursuri, caii mai doboară câte o bârnă din obstacole, dar, sub ochii mei, saltul a fost perfect executat de către felina la care am strigat: hâst!
Am intrat în casă nedumerit: cum voi retușa prăjiturile, astfel încât să îndepărtez partea atinsă de pisic?
Romanul realist obiectiv modern interbelic „Ion” de Liviu Rebreanu
Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.
Certitudinea propriei biografii, al cărei specific, rezident în Franța, este, în mod paradoxal, generator de aporii, implică un sentiment de regret, din partea autorului, anume – de a nu se fi regăsit originar în țara în care trăiește și, de la un astfel de status existențial, apare nevoia de a notifica naționalitatea personajelor, deși o cauză a manierei ar fi intenția de a ajuta cititorul să le înțeleagă mai lesne acțiunile și vorbele.
(Va urma)
ciorne
De la sentimentul de regret, de a nu fi originar al țării în care trăiește, apare
Anunțată de orologiul din piață,
ora prânzului este,
pe de-a-ntregul,
onorată:
după seninele plimbări,
Jan coboară din trăsură
și se îndreaptă,
cu pălăria în mână,
înspre casă.
Sub pașii angajaților,
holul răsună...
Unii deschid ușile,
alții deretică -
o simfonie a preocupărilor,
însăilată în peisaj.
Înainte de a se așeza la masă,
compozitorul apasă o clapă
de pian -
sunetul acesta este mai vibrant
decât al farfuriilor mișcate
în sertar.
În vara anului curent, 2022,
din podul de sunete,
clădit în istorie,
coboară vechii locatari,
făpturi de amintire,
pentru a retrăi,
odată cu mine,
liniștea din cuib,
fiindcă n-au fost retrograzi.
-O, vin' la mine, tu!
Din tunet,
porunca la mine coborî.
-Unde ești, Zeus,
bătrâne filantrop?
M-ai văzut atent la jocul
mâțelor de acolo
și ce ți-ai spus, în barbă?
Ia să-l chem pe dânsul la raport!
Din ce nor m-ai zărit?
Ce vrei de la mine?
Iată-mă, aștept!
-Un dumicat aș vrea,
de pâine neagră -
să-mi dau seama
ce înseamnă hrana pentru voi.
Mă voi abate
de la condiția mea, lipsită de nevoi,
o voi ocoli,
pentru o clipă numai,
precum mireasa ajunge, încet,
la caier, să-l toarcă -
împunsă cu furca de soacră.
-Poftim, înghite!
De azi, tu, Zeus,
obișnuit cu potire aurite,
îți vei scădea singur din eternitate,
cam două mii de ani.
De la dumicat,
fiindcă senzația de foame
te cuprinde,
șontâc-șontâc
vei umbla prin azil
și vei învăța și despre senectute,
ce hoț e timpul
care, în zile de argint, ne-o aduce!
În seară,
aștept scrisoarea,
pe care zeul o urnește
din nori,
spre mine, poate chiar acum.
Un stindard e speranța,
de-a aștepta, sub ceruri,
un semn de vară...
Sub așternut,
mă încrunt la ideea
de-a nu putea să urc,
așa cum sunt acum,
amploare de visuri,
la templul zeului Ra.
Efigia-i tutelară e înecată în fum,
de la cădelnițe.
Mi se strecoară,
pe sub ușă,
oare de cine? -de către poștaș!,
un plic timbrat...
Îl iau degrabă-n mână,
aprind subit un bec.
Din emoția mișcării,
un nume îmi răsare: „...” -
e cel mai așteptat.
De azi, mă simt mai bine.
Speranța a înviat!
Arta lui Eugen Ionescu este aceea de a rata posibilul, din cauza dicteului automat care-l duce, inițial, într-o lume despre care nu se mai scrisese și, deodată situat aici, de a se apuca să o ilustreze, în amănuntele ei maximale, în stare să timoreze pe orice lector, deprins cu firescul lucrurilor.
Succesul pieselor lui provine de la dialog, a cărui vigoare deșteaptă din reverie, fie pe spectator, fie pe cititor, dintr-un motiv cât se poate de simplu: visul (cel trăit aievea și nu avut în somn), de preamărire personală sau de reușită într-o aspirație etc., fiind de o amploare inferioară celui elaborat de Eugen Ionescu, e înglobat și erodat de spectacolul viu de pe scenă. În mecanismul replicilor nemaiauzite, care transformă personajele moțăind ca niște zombi, în vedetele care atrag atenția tuturor celor din sală, pentru cât durează reprezentația, este prins elanul oniric și, astfel, niciun privitor nu mai consimte la propria-i evaziune ficțională, e mulțumit că s-a liberat, chiar dacă numai temporar, de sub tirania gândurilor și nădejdilor sale, frământările interioare fiind preluate și deconspirate de piesa în rulaj. Nu mai este nimic de făcut, decât a se minuna de jocul actorilor și de a se preface a nu fi aspirat niciodată la fantasme.
Spectatorul / cititorul se confruntă cu vârful oricărui vis pe care l-ar fi putut născoci vreodată cu mintea, mica lui poveste se regăsește într-o ramă, care este scena.
(Va urma)
Ciornă:
care încă nu a cuprins pe aceia cu ochii deschiși,
de sub tirania a scăpat, chiar dacă numai temporar, muncii propriului gând, de a-l fi deplasat într-o lume eminamente interioară și de a fi socotit propria-i frământare unică și pregnantă, destabilizatoare de real.
tendință de a-și imagina ceva în conformitate mintea și firea lui, dar, cu siguranță, nu ar fi fost vreodată capabil de
Stăm cuminți în scaune, cu proiecția sinelui propriu în față, dar nimeni nu bănuiește aceasta, deci, spectacolul de pe scenă este de aplaudat.
tendință de a-și imagina ceva în conformitate mintea și firea lui, dar, cu siguranță, nu ar fi fost vreodată capabil de
Succesul pieselor lui provine de la dialog, a cărui vigoare deșteaptă din reverie, fie pe spectator, fie pe cititor, dintr-un motiv cât se poate de simplu: visul (cel trăit aievea și nu avut în somn) fiecărui spectator, de preamărire personală sau de reușită într-o aspirație etc., fiind de o amploare inferioară celui elaborat de Eugen Ionescu, e înglobat și erodat de spectacolul viu de pe scenă. În mecanismul replicilor nemaiauzite, care transformă personajele moțăind ca niște zombi, în vedetele care atrag atenția tuturor celor din sală, pentru cât durează reprezentația, este prins elanul oniric și, astfel, niciun privitor nu mai consimte la propria-i evaziune ficțională, e mulțumit că s-a liberat, chiar dacă numai temporar, de sub tirania gândurilor și nădejdilor sale, frământările interioare fiind preluate și deconspirate de piesa în rulaj. Nu mai este nimic de făcut, decât a se minuna de jocul actorilor și de a se preface a nu fi aspirat niciodată la fantasme.
Fiecare zi,
născută din soare,
îmi ia din puteri,
mai mult devenind eu
ideea absolută despre mine,
din cer.
Cum se plimbă zeii
pe lângă ideea, a cărei umbră
pe pământ eu sunt,
o văd ei ca pe stâlp?
Se așteaptă ca, peste ani,
să intru,
cu al meu corp de robot,
în trunchiul ideii
și, de acolo, vehement,
să vorbesc
despre traiul auster?
Atunci,
în straiul de foc
al metamorfozei,
când voi luneca de pe planetă,
în abis,
oasele-mi vor rămâne în pământ...
Gura de unde
mi se va auzi?
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
