Suntem oameni...
Vremea râde, cum vrea, 
de noi:
ne pune riduri pe chip,
ne dă bastoane în mâini și pe spate...
Ne ia tot ce poate,
până la ultima suflare, 
însă pe tine, Luminem, nu mi te smulge
din suflet.
Zâmbetul tău a fost raza mea
de siguranță. 

Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână moale și a tăcut. Gândurile pe care le mai formulase, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă; se ridicau în picioare, ca stafii, jucând țonțoroiul peste trupul său, în timp ce el somnului i s-a dedat. 

Am rămas cu o carte de la tine
și cu o strângere în brațe,
pe când destinele noastre se distanțau,
dar vocea iubirii adevărate își sună în mine,
din cornul speranței,
farmecul tainei nemuritoare. 

După ce am primit șutul pasului înainte,
de la cine nu merita deloc atenția mea,
m-am dus la mare, 
să mă scald.
Nici atunci, 
nu mi-am îndreptat gândurile spre tine, 
Luminem. 

La ce m-au ajutat înstrăinările
de tine, care, de fapt, erau de mine însumi?
-La nimic! Doar au adus răutatea altor relații
în viața mea și mă zbăteam să le dezleg. 

(Va urma)

În singurătate, 
mă agăț de posibilitățile 
de a nu ne fi ratat legătura - 
atât de cald începută!
Mă doare mult că eu am rupt-o. 
Deși aveam timp,
nu am mai avut inspirația de a o relua. 

Nu-s decât un om
și mă împiedic în angoase, 
mai mult decât oricine,
deși, în aparență,
sunt sprint. 
Oh, Luminem, 
lacrimile-s fierbinți pe obraji. 

Un demon a schimbat ceva în mine...
Nu înțeleg 
unde era Dumnezeul meu, 
pe care-l proslăvesc?
De ce m-a lăsat pradă obsesiilor obositoare?
Poate calea filosofiei mele 
să mă fi sustras celeilalte părți,
despre care nu scriu, 
întrucât nu am cunoscut-o,
a fericirii adevărate?
Nu oricine crede în ce face, 
ori eu așa am fost mereu: 
am mers până la capăt. 

(Va urma) 

Diogene visează 


Brațele de vis ale fostei prietene
se întind și-l cuprind. 
-Nici muză nu am ajuns a-ți fi, 
decât foarte târziu...
Ne-am plimbat de două ori cu șareta,
prin oraș. 
Of! Ai crezut că botul unui cal 
m-a atins, 
la un popas. 
În părul meu lung,
ai observat urme de bale. 
Te-am sfătuit să stai liniștit. 
M-ai ascultat. 
M-ai strâns de mână mai tare:
„Vizitiu, spre soare-răsare!” ai strigat. 
Nu am uitat 
(vorbele tinerei conturau amintirea)
cum m-ai dezmierdat și mi-ai promis
că vei avea mai multă grijă:
„De-acum înainte, 
în calești cu protecție urcăm!”. 

-Forma gurii tale, 
mormăia Diogene în somn, 
îmi părea ușor stranie,
dar era tiparul perfect,
care-l întrecea, prin finețe, 
pe-al lui Venus, din statuie. 
Buzele-ți erau mai reci...
M-am sfiit să te sărut prelung, nici astăzi, 
nu știu de ce. 

-Te vedeam, deseori, atât de abătut,
vorbind cu exuberanță
despre noua-ți cucerire.
Mă simțeam pierdută,
ca într-o apă. 
Înghițeam în sec,
sperând să revii, cândva, la mine,
dar tu, 
dragul meu,
te deprinseseși 
cu suferința în iubire. 
Acum, 
pașii mei răsună în alt oraș,
casa mea este zgomotoasă,
de câte suflete adăpostește. 
Eu însămi-s,
pentru unii, mamă,
pentru alții, 
în curând, bunică...
Soție, în suflet,
doar ție ți-am rămas. 
Calea ta este atât de aspră,
numai tu îi reziști
și-i urmezi, neclintit, scopul,
de a fi exemplu în istorii.

-Pentru tine, oh, Luminem! 
aș da, pe apa sâmbetei, renumele
pe care singurătatea între oameni 
îl desăvârșește,
aș rupe tratatele mele întregi. 

-Și unde să mergem?
Viețile ni-s ocupate de alții...
Adineauri, femeii din vecini 
i-ai dus un peștișor de aur,
căruia, 
dacă i-ai fi pretins, 
ne-ar fi întors pe amândoi în timp,
la izvoare. 

-O, Luminem, stai! 
a strigat Diogene 
și s-a deșteptat
și mai mult tulburat.

Se lăsase de-a binelea seara. 
Cu ochii plânși, 
Diogene revine la principii.
Începe să cearnă.
Ce a fost, 
dus este în matca vremii. 
Anii mi-au zburat de sub nas,
ca foile, în suflarea vântului. 
Nu am întemeiat nimic, 
decât o teorie: 
de rigorile ei să mă țin!
Pot exista, 
fără mare lucru,
în traiul meu zilnic,
precum pasărea în cer 
nu pretinde văzduhului nimic, 
decât să o susțină în plutiri. 
Ce a fost, 
s-a întipărit în realitate. 
De schimbat, 
este aiurea a se crede 
că se poate. 
Să zicem: 
cobor din trăsura,
care mă duce 
de pe țărm, unde zac,
în fața Academiei, 
în urmă cu treizeci de ani. 
Am ajuns în momentul întâlnirii mele
cu Luminem. 
Îi repet vorbele. 
Acceptă. 
Drumurile pe care le-am făcut de atunci,
vorbele, 
înălțate ca zmeiele în lume, 
tot nu se vor șterge, 
nici paginile scrise. 
Evidența mea a fost în zig-zag. 
Pașii m-au dus care încotro.
Am fost vizualizat de către oameni,
unii celebri,
precum Alexandru cel Mare. 
S-au născocit legende.
Pe bucăți va fi a doua existență,
în paralel cu vechea mea viață. 

De la punctul x, 
am zburat ca săgeata,
la punctul y,
însă din mintea oamenilor, 
nu m-am mișcat. 

Ajung la aceeași plecare,
din urmă cu treizeci de ani și ceva.
Îmi reiau traiul 
cu sentimentele și reflecția de acum,
mai vesel și în vigoare,
dar contemporanii mei 
rămân în aceeași realitate. 

În ziua..., la ora..., 
mă înființez cu nonșalanță,
în fața Academiei, 
ca să o luăm de la capăt;
mă dau pe mine, cel de atunci, la o parte,
înlocuiesc zestrea de evenimente 
(plimbarea noastră în parc 
sau ce ne vom fi spus noi),
a momentului respectiv, 
cu nimic,
dar aceia (care m-au întâlnit)
mă țin minte cu vorbele și
gesturile mele de la întrevedere. 

Eu, 
în armonie cu tânăra Luminem,
voi începe să contrazic,
prin altă conduită și stări,
tot ce am trăit.

Traseele efectuate și în parcurgere
vor converge, probabil.  
Mă voi întâlni eu cu mine însumi.
Ne vom uita,
ca în oglindă,
unul la altul. 
Cum îmi voi vorbi eu,
cel de mână cu fata,
mie, celui de pe țărm? 
Ce înțelegere aș putea avea eu,
cel din prezentul acesta,
față de mine, însoțit de iubirea 
vieții mele? 
Cum ne-am privi în ochi?


Diogene față în față cu sine

Culmea ar fi să fiu invidios pe mine însumi.

Ecourile bucuriei celui îndrăgit de Luminem 
vor vibra și în inima mea, 
a celui întristat, pe țărm?
Hm! Aș prefera 
să fiu înghițit eu, cel însingurat,
de mine însumi, cel fericit. 

Filosoful interior, 
care voi fi devenit, 
cum se va împăca, 
vreodată,
cu mine, cel de la suprafață?
Ce supliciu pe biata fată!
La vreo emoție, 
să iau cuvântul, 
dinăuntru,
și să mă judec fără țel:
„De ce te-ai dedicat trăirii puternice?
Unde este stoicismul, 
a cărui lumină am stors-o 
din candelele de la capul de mort?
Îți omori singur personalitatea.
Te-ai pierdut, pentru un sărut anemic
și ai ajuns la mâna fetei,
cârpă în iubire.
Te simți grozav, când praful 
de pe bibelouri îți afundă nările?
Vai de plămânii tăi!”.

Prevăd că m-aș tachina 
la nesfârșit. 

Într-un final, 
filosoful din mine va piere,
dat cu capul de toți rărunchii mei,
însă o idee cicălitoare tot 
mă va fi semnalat.

Un Diogene mai echilibrat,
nu auster 
voi fi în calea lumii. 


Aceasta a fost ultima cugetare din acea zi. 
Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână și a adormit. Gândurile pe care le mai rostise, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut, din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă - se ridicau în picioare ca stafii, peste trupul firav, în timp ce el, omul gânditor, se dedase, demult, somnului.   



Ochii tăi, Luminem, 
vor citi, vreodată, pagina aceasta?

Când vom pluti spre lumea de apoi
și ne vom uita în jos, la planetă, 
vom fi zgâlțâiți de regretul 
că nu am fost în stare de a ne regăsi, 
pentru a ne trăi armonia sufletească. 

Față de vecia neagră, 
ce ar fi fost viața noastră?
-O scânteie! care, în ființa noastră,
ar fi durat fericirea
și, față de infinit și univers,
noi înșine, uniți în iubire, 
ne-am fi părut zei, 
stăpâni ai clipei nemuritoare. 
Raportul nici nu ne-ar fi interesat.

Ni se vor face lacrimi sufletele
sau resemnarea ne va salva, iar, de la dizolvare?

În viteza spre renaștere,
o, ce optimist sunt!,
vom fi trași de mânecă de către eoni, 
pentru a vedea ce am pierdut din viață,
pentru că nu am mers pe mâna alegerilor 
interioare,
ori eu nu aveam decât una de efectuat
și încă din începutul tinereții,
când prunului îi vine floarea, 
cât roata,
în cămașă. 

Am fi alergat unul după altul, Luminem, 
pentru a prinde clipa, 
ca pe fluturi. 

Adierii de zefir, atât de fine, 
i-aș fi poruncit să te mângâie,
în locul meu. 
Pentru a nu te fi văzut îmbufnată,
te-aș fi luat în brațe,
la finele fiecărei zile,
când soarele 
sapă, cu lăbuțe de câine alb, 
în pământul zării, să se culce. 

Îmbrățișarea mea 
ar fi avut ardoarea atâtor raze,
câte din cer învârtesc planeta,
vara. 
Ți-aș fi recitat din Ovidiu,
ai cărui pași ating marea
sau din Homer,
pasajele despre Hera. 
Tu ai fi râs, 
tupilată după scaunul din dreapta.  

Ca piersicile-n pârg,
vara ne-ar fi fost dulce...
În septembrie, 
ne-am fi hrănit cu struguri, dimineața,
iar gutuilor,
până la a le fi deprins nuanța, 
nările mele pe tine te-ar fi avut captivă,
sub formă de parfum. 
Atât de integrată,
doar iarna, prin zăpezi,
te-aș fi lăsat să ieși, 
la schi. 

-O, dragul meu,
mi-ai fi cerut, 
supusă de amor:
pântecul meu vreau
să poarte față de om, 
nouă asemănătoare,
când primăvara își urcă floarea
în pomi. 

(Va urma) 

Am fi alergat unul după altul, Luminem, 
pentru a prinde clipa, 
ca pe fluturi. 
O, te-aș fi cuprins în brațele mele, 
de atâtea ori!
Adierii de zefir, atât de fine, 
i-aș fi poruncit să te mângâie,
în locul meu. 
Pentru a nu te fi văzut bosumflată,
te-aș fi sărutat,
la finele fiecărei zile,
când soarele 
sapă, cu lăbuțe de câine alb, 
în pământul zării, să se culce. 

Îmbrățișarea mea 
ar fi avut ardoarea atâtor raze,
câte din cer învârtesc planeta,
vara. 
Ți-aș fi recitat din Ovidiu,
ai cărui pași ating marea
sau din Homer,
pasajele despre Hera. 
Tu ai fi râs, 
tupilată după scaunul din dreapta, 
al mesei, la care am fi dejunat.  

(Va urma)

Ochii tăi, Luminem, 
vor citi, vreodată, pagina aceasta?

Când vom pluti spre lumea de apoi
și ne vom uita în jos, la planetă, 
vom fi zgâlțâiți de regretul 
că nu am fost în stare de a ne regăsi, 
pentru a ne trăi armonia sufletească. 

Ni se vor face lacrimi sufletele
sau resemnarea ne va salva, iar, de la dizolvare?

În viteza spre renaștere,
o, ce optimist sunt!,
vom fi trași de mânecă de către eoni, 
pentru a vedea ce am pierdut din viață,
pentru că nu am mers pe mâna alegerilor 
interioare,
ori eu nu aveam decât una de efectuat
și încă din începutul tinereții,
când prunului îi vine floarea, 
cât roata,
în cămașă. 

(Va urma)

Ochii tăi, Luminem, 
vor citi, vreodată, pagina aceasta?

Când vom pluti spre lumea de apoi
și ne vom uita în jos, la planetă, 
vom fi zgâlțâiți de regretul 
că nu am fost în stare de a ne regăsi, 
pentru a ne trăi armonia sufletească. 

Față de vecia neagră, 
ce ar fi fost viața noastră?
-O scânteie! care, în ființa noastră,
ar fi durat fericirea
și, față de infinit și univers,
noi înșine, uniți în iubire, 
ne-am fi părut zei, 
stăpâni ai clipei nemuritoare. 
Raportul nici nu ne-ar fi interesat.

(Va urma)

Așteptându-l pe Godot

            Afirmând: „Nimic de făcut”, Estragon vizează numai propria-i neîndemânare, de a nu-și fi putut scoate gheata, pe când Vladimir duce sensul mai departe, în plan existențial. Pentru el, pentru Vladimir, expresia a însemnat, de-a lungul timpului, un motiv de a se autodepăși, de a se încăpățâna să lupte pentru ceva ce-și dorea împlinit, însă, cu amărăciune, a ajuns la concluzia că, într-adevăr, totul este deșertăciune, că face parte el ca individ dintr-un sistem pe care nu-l poate depăși, pentru că, după repetate sforțări, tot aici a ajuns, la revederea cu Estragon, un prieten cu o situație socială similară. Diferența dintre ei este că Estragon ia lucrurile / afirmațiile la propriu, în timp ce Vladimir le socotește, le dă un sens cultural sau, cel mai adesea, filosofic, deși înclinație artistică are Estragon, individ cu încercări lirice în trecut.

            Unul dintre obiectivele celor doi bărbați fără căpătâi ar fi fost să urce în Turnul Eiffel, de unde să se fi aruncat în gol, obiectiv neurmărit când aveau ocazia să-l împlinească, pentru că astăzi, așa după cum estimează Vladimir, nu ar mai fi lăsați de paznici nici măcar să urce, părând degradați din punct de vedere fizic: „(Vladimir:) Mână în mână, ne-am fi aruncat amândoi din vârful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe atunci. Acum e prea târziu. Nu ne-ar mai lăsa nici măcar să urcăm”. Scopul declarat, fiind un amestec de ambiție în privința priorității într-un fapt (de a fi fost primii sinucigași înregistrați la Turnul Eiffel) și de asumare obiectivă a statutului care mai mult nu le permite, decât inaugurarea unei istorii în eșec, relevă psihologia lor, de veleitari înfrânți, obligați la un recul existențial în urma impetuozității de a fi izbutit ceva notabil.

            Impresia de completitudine pe care i-o inspiră interlocutorul „în întregime supărat pe gheată” îl determină pe Vladimir să vadă în acesta un Hristos cu altă misiune, facil de împlinit (să-și scoată gheata). Mai mult, prin felul în care „își trece mâna înăuntrul pălăriei”, îi oferă și o imagine simbolică a modului în care el, Estragon, ar trebui să caute în gheată (după ce, în sfârșit, a reușit s-o excepteze), cu maiestuozitatea aceluia care poate ordona destine. Vladimir își continuă nonșalant jocul de imaginație, numind piciorul descălțat al partenerului colocvial „tâlhar eliberat”, precum în supliciul de pe cruce, Iisus a promis mântuirea acelui condamnat care i-a mărturisit credință. Spațiul imaginat de Estragon rezultă din corespondența dintre senzațiile sale gustative și aspirația romantică, aproape bătătorită, pe care a nutrit-o cu privire la nunta-i fezabilă; de asemenea, un atu al firii lui este acela de a decripta hărțile și înscrisurile avute cândva la îndemână: „Îmi amintesc hărțile Țării Sfinte – în culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu-pal. Mi se făcea sete numai când mă uitam la ea. Și-mi spuneam: acolo o să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiți”. Senzația de sete trezită de vederea mării (a cărei apă este sărată) i-a inspirat și lui Marin Sorescu titlul Setea muntelui de sare (titlul celebrei sale trilogii alcătuite din Matca, Paracliserul și Iona). 

            Din discuțiile celor doi, Godot reprezintă homo socialus, care, pentru a face un gest din proprie voință, ar trebui să ia acordul atâtor oameni din jurul său, un individ perfect integrat social, captiv al mai multor straturi: „Estragon: Și el ce ți-a răspuns?

Vladimir: Că trebuie să-și consulte familia, prietenii

Estragon: Agenții.

Vladimir: Corespondenții.

Estragon: Registrele”. Răsplata pentru suportabilitatea dependenței ar fi ceea ce Estragon și Vladimir așteaptă de la el: „căldurică, loc uscat, burta plină”.

            Față de atâtea atribute numerabile, care augmentează personalitatea lui Godot, cei doi se întreabă, în mod firesc, dacă pentru ei a mai rămas vreun drept neatribuit, ca în povestea despre începutul lumii, al națiilor, pe care Nechifor Lipan obișnuia s-o nareze la toate petrecerile și al cărei tâlc era că muntenilor le rămăsese numai munca, inima ușoară și să asculte cântecul din ceteră.   

            Tocmai când vorbesc dacă ar fi sau nu „legați” de Godot, ambii amici au parte de o priveliște relativă subiectului, dinaintea lor apar Pozzo și Lucky, într-un raport de sclavie, al celui de al doilea față de primul: „Intră Pozzo și Lucky. Primul îl mână pe al doilea cu ajutorul unei funii trecute pe după gât (…). Pozzo are un bici în mână”. Aceasta este scena în care Vladimir și Estragon se completează: „îl privesc (pe Lucky, n.n.) simțind totodată și dorința de a da fuga să-l ajute și teama de a se amesteca unde nu le fierbe oala”. În mod paradoxal, Pozzo, cel care îl ține legat de funie pe Lucky, pretinde empatie, cel puțin se manifestă în acest sens, încă de la începutul întâlnirii. În plus, el se consideră etalon pentru ființa umană: „(Pozzo:) Și totuși sunteți ființe umane. Din aceeași specie cu mine. Din aceeași specie cu Pozzo! De origine divină!”. Afirmația discriminatorie este de ajuns pentru a-i determina pe interlocutori să-l privească de pe o poziție superioară pe Lucky, a cărui înfățișare devine inumană în descrierile lor. Ura față de el se accentuează, pentru că Pozzo li se plânge de faptul că starea lui depresivă s-a accentuat de când aparentul său rob a refuzat să-l distreze cu tot felul de ghidușii, scop pentru care fusese luat în simbrie.

            Lucky deține un rol, acela de a oferi un model de conduită în regim de salariat, face față sorții injuste, ca un stoic. Nu se revoltă, fiindcă s-a adâncit în meditație; stă în picioare, cu bagajele în mână, chiar și atunci când i se recomandă repausul, pentru a-i demonstra stăpânului că-l poate sluji perpetuu în sfera activităților practice, dar în viață epicureismul nu e totul. Pozzo are nevoie și de momente spirituale, însă în ambiția de a-și confirma statutul privilegiat, conferit de soartă (după cum susține), a afectat naturalețea angajatului său care acționează, în direcție spirituală, numai când i se poruncește, în mod mecanic, precum o păpușă cu buton. Dacă i se așează pălăria pe cap, recită poeme și afirmă, fără pauză de respirat, despre aspecte importante ale existenței, iar dacă i se ia pălăria, își anulează instant perorația. Lucky devine o replică, în timp, a lui Homer, poetul orb, purtat prin cetate, la vilele celor înstăriți, pentru a le recita, în schimbul câtorva bănuți, stihuri din Iliada și Odiseea. 

            O lecție pe care însuși Vladimir o deprinde în urma întâlnirii cu Pozzo și Lucky este aceea că „nu poți să fii vesel și trist la comandă”.   

            Pozzo devine personajul rotund al piesei, impozant la început, deși, în mod surprinzător, nu-i pretinde lui Lucky decât puțin circ (de care totuși nu are parte, mai mult îl produce el), iar în final revine în scenă total schimbat, un individ care și-a pierdut pe drum caracteristicile imberbe, el se uită pe sine, părând complet dezorientat. Pozzo cel din final ajunge antagonistul lui Pozzo care și-a dus în funie, până de curând, propriul angajat. 

            Estragon pare cel mai ancorat în condiția lui; deseori, se confruntă cu probleme specifice oamenilor străzii: conflicte, apărute din senin, bătăi fără sens, incoerență în traiul de zi cu zi (traductibilă printr-un fel de adaptare instinctivă la situație) etc.

            Vladimir, mai estompat ca specimen fără niciun căpătâi, vine cu ideea așteptării lui Godot, idee pe care o urmărește până la capăt. Alternativa la situația în care Godot nu va ajunge este una singură, spânzurarea de crengile acelui copac sub care ar fi trebuit să aibă loc întâlnirea mult trâmbițată. Până la deznodământ, cei doi amici mai discutaseră despre spânzurătoare, dar în termeni fictivi, afirmați în joacă, din plictiseală. Jocul nu trebuia să fie abrupt, ca o rampă a expedierii participanților în lumea de apoi, ci o simulare a omorârii efective a timpului. Jucătorii nu ar fi avut nimic de suportat, întrucât și-ar fi legat frânghiile de crengile cele mai fragile ale copacului, pentru ca, sub greutatea corpului, ele să fi cedat și, astfel, cât ar fi ținut distracția în sine, s-ar fi consemnat la propriu, ca într-un ritual, dispariția unui morman de clipe.

            Pozzo exprimă psihologia răsfățatului (a acelui ins care, dacă nu i se face voia, cade în depresie), Lucky este îndărătnicul scofâlcit, pe când Estragon și Vladimir așteaptă să inaugureze ceva la nivel planetar, oricum destul de răsunător, ca o salvare de la uitare a propriilor vieți. Dacă propulsarea în memoria masei a devenit obiectivul lor, în schimb, al preopinenților (Pozzo și Lucky) rămâne acela de a-și impresiona, printr-o regie caricaturală a amiciției, cunoscuții făcuți pe fugă.