Arhive lunare: februarie 2023
Elvis – If You Love Me Let Me Know
Help Me Make It Through the Night with LYRICS ANNE MURRAY
Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)
Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)
Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.
Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.
STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL PERSONAJULUI
Statutul social.
Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea prinde peștele cel mare.
Statutul psihologic.
Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de autodepășire, într-un mediu ostil.
Statutul moral.
Viziunea despre lumea a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate trebuie căutată în interiorul ființei.
RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI, ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE
Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.
Prima secvență.
Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.
A doua secvență.
Conștiința limitei este evidentă și în cel de-al treilea tablou. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.
DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE
Tema.
În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.
Structura / conflictul.
În al doilea rând, subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.
Didascalii.
Nu în ultimul rând, trăsăturile de caracter ale personajului sunt puse în evidență atât prin modalitățile directe de caracterizare, cât și prin cele indirecte. Astfel, caracterizarea directă este realizată cu ajutorul didascaliilor, Iona fiind prezentat ca „un om foarte singur care se dedublează și se strânge după cerințele vieții sale interioare”. Totodată, comportamentul și replicile personajului se constituie în adevărate mijloace indirecte de caracterizare. Astfel, ambiția și perseverența actantului sunt trăsături ce reies din faptul că Iona își petrece întreaga viață într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul.
Concluzia.
În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern.
(777 de cuvinte)
Caracterizarea Vitoriei Lipan
Caracterizarea Vitoriei Lipan
Creația literară „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, operă publicată în anul 1930, este un roman realist cu substrat mitic, în care personajul Vitoria Lipan devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului.
Modalitățile de caracterizare sunt directe și indirecte. În primele cinci capitole, Vitoria Lipan este caracterizată preponderent indirect, comportamentul său fiind specific unei muntence. Tot în partea expozitivă a textului, naratorul omniscient recurge la caracterizarea directă în vederea portretizării personajului feminin. Elementul central asupra căruia se oprește este privirea, ca oglindă a sufletului. În acest fel, naratorul dezvăluie atât frumusețea interioară a eroinei, cât și îngrijorarea acesteia: „Deși nu mai era tânără, avea o frumuseță neobișnuită în privire. Ochii îi străluceau ca într-un fel de ceață, în dosul genelor lungi, răsfrânte în niște cârligașe”.
Statutul social.
Din punct de vedere social, Vitoria Lipan întruchipează tipologia muntencei. Familia Lipan este una de tip patriarhal, în care bărbatul face legea. Absența lui Nechifor Lipan este resimțită de Vitoria ca un dezechilibru, ca o amenințare pentru omogenitatea familiei. În acest scop, femeia încearcă să-l conștientizeze pe Gheorghiță de importanța călătoriei, de faptul că el urmează să devină capul familiei, în locul lui Nechifor Lipan. Această mentalitate patriarhală se evidențiază în relația pe care mama o are cu cei doi copii ai săi: dacă față de Minodora este mai restrictivă, în raport cu Gheorghiță se dovedește mai permisivă.
Statutul psihologic.
Din punct de vedere psihologic, Vitoria Lipan se încadrează în categoria „sufletelor tari”. Femeia dă dovadă de stăpânire de sine. Caracter puternic, ea reușește să-și ducă la îndeplinire scopul, acela de de a afla adevărul despre moartea soțului ei. VITORIA ARE O INTELIGENȚĂ nativă, astfel încât se adaptează cu ușurință la legile lumii noi cu care intră în contact. Intuiește ce se află în sufletele oamenilor. Această intuiție îl uimește pe naivul Gheorghiță care spune despre ea: „mama asta trebuie să fie fermecătoare, pentru că poate citi gândurile omului”. De fapt, ea însăși își evidențiază această capacitate, în momentul în care i se adresează fiului: „Eu te pot ceti pe tine, măcar că nu știu carte”.
Statutul moral.
Viziunea despre lume a autorului se reflectă mai ales la nivelul statutului moral al protagonistei. Întregul ei comportament îi reflectă verticalitatea.
Principala trăsătură, relevată de două secvențe / episoade.
Inteligența și, totodată, determinarea sunt principalele trăsături de caracter ale Vitoriei Lipan.
2 EPISOADE/ SECVENȚE /SITUAȚII SEMNIFICATIVE
Prima secvență.
O primă secvență, menită a reliefa trăsăturile de caracter ale protagonistei, o reprezintă dialogul pe care Vitoria îl poartă cu Gheorghiță înainte de plecarea la drum. Acest schimb de replici constituie o formă de caracterizare indirectă, care relevă inteligența și, totodată, determinarea protagonistei. Deși Gheorghiță este încă inocent, mama adoptă o atitudine convingătoare, prin care îl conștientizează pe tânăr de faptul că, pentru el începe o nouă etapă a vieți: „„Înțelege că jucăriile au stat. De acum, trebuie să te arăți bărbat. Eu alt sprijin pe lume nu mai am și îmi trebuie brațul tău”.
A doua secvență.
Alt episod narativ care pune în relief trăsăturile Vitoriei îl constituie momentul în care sunt descoperite osemintele lui Nechifor Lipan în râpa dintre Suha și Sabasa. Aceasta își păstrează stăpânirea de sine. Atentă la păstrarea tradiției, își jelește soțul și îi aprinde o lumânare, dar, în același timp, colaborează cu autoritățile. Acceptă să vorbească „prin sârmă” cu prefectul de la Piatra, căruia îi cere permisiunea să o lase să-și îngroape bărbatul „în țintirim”.
2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ / DE COMPOZIȚIE
Tema.
ÎN PRIMUL RÂND, romanul abordează următoarea temă: condiția femeii într-o comunitate patriarhală, o femeie nevoită să trăiască la confluența dintre tradiție și modernitate. În acest sens, drumul parcurs de eroină alături de fiul său Gheorghiță în ținutul Dornelor, în căutarea lui Nechifor Lipan, își dezvăluie semnificația unui traseu inițiatic, în sensul în care Vitoria se va iniția în moarte, iar Gheorghiță, în viață, urmând să preia locul tatălui său.
Conflictele din roman.
În al doilea rând, conflictul central al romanului nu constă în ciocnirea dintre cele două mentalități. Tensiunile apar atunci când noua lume capitalistă generează excese, îndepărtându-se de la valorile morale. Este vorba despre Ilie Cuțui și Calistrat Bogza, cele două personaje care au încercat să se îmbogățească prin mijloace necinstite. Aici se relevă și rolul Vitoriei Lipan. Aceasta trebuie să restabilească, prin actul justițiar, ordinea unei lumi ce era să se transforme în haos.
Perspectiva narativă.
Perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este obiectivă, cu viziunea „dindărăt”, aparținând unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a.
Concluzia.
În concluzie, Vitoria Lipan rămâne un personaj reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului.
(762 de cuvinte)
CARACTERIZAREA OTILIEI – ROMAN REALIST CITADIN DE TIP CLASIC ȘI BALZACIAN
CARACTERIZAREA OTILIEI – ROMAN REALIST CITADIN DE TIP CLASIC ȘI BALZACIAN
Creația literară „Enigma Otiliei” de George Călinescu, operă publicată în anul 1938, este un roman realist de tip balzacian.
Statutul social, psihologic și moral.
Statutul social.
Statutul său social. Studentă la Conservator, fata are sentimentul propriei libertăți, trecând peste prejudecățile mediului burghez căruia îi aparține. Are întotdeauna inițiativă într-o relație și înțelege să-și aleagă liber partenerul de viață, optând la un moment dat pentru Pascalopol, apoi pentru o căsătorie exotică.
Statutul psihologic.
Statutul psihologic al Otiliei Mărculescu este marcat de faptul că, încă de la o vârstă fragedă, rămâne orfană. Obișnuită cu luxul și răsfățată când mama ei trăia, odată ajunsă sub tutela tatălui ei vitreg, Costache Giurgiuveanu, copila începe să învețe ce înseamnă singurătatea și răutatea celor din jur. În plus, caracterul ei enigmatic provine tocmai din trecerea foarte rapidă de la gesturi ce îi reflectă maturitatea, la o atitudine copilăroasă.
Statutul moral.
Otilia s-a dovedit, prin întregul ei comportament, a fi un personaj cu o existență înscrisă în sfera moralului.
Principala trăsătură relevată de două episoade.
Inconsecvența devine principala trăsătură de caracter a personajului feminin.
Prima secvență.
O primă secvență semnificativă în acest sens, poate fi considerată aceea în care Felix și Otilia se află în vacanță în Câmpia Bărăganului, la moșia lui Pascalopol. Este momentul în care tânărul îi declară fetei dragostea lui sinceră. Răspunsul Otiliei se constituie într-o formă de autocaracterizare, ce îi relevă inconsecvența: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată”.
A doua secvență.
Finalul romanului se constituie în altă secvență narativă, relevantă pentru trăsătura de caracter definitorie a personajului. În noaptea de dinaintea plecării cu Pascalopol la Paris, Otilia se furișează în camera lui Felix, cerându-i permisiunea de a înnopta alături de el. Cei doi poartă o discuție lungă despre dragoste, căsnicie și viitor, Otilia declarându-i dragostea. A doua zi dimineața, tânărul descoperă că patul în care a dormit Otilia este gol. Acesta găsește un bilețel în care fata i-a scris următoarele rânduri: „Cine a fost capabil de atâta stăpânire e în stare să treacă peste o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. Mult mai matură în gândire decât Felix, aceasta a conștientizat că nu poate fi un sprijin în cariera lui.
2 ELEMENTE DE STRUCTURĂ / COMPOZIȚIE
Tema.
În primul rând, tema e realistă, socială, urbană, autorul înfățișând imaginea societății burgheze bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Romancierul creează prin Otilia Mărculescu un personaj feminin unic. La niciun alt personaj feminin din literatura română interbelică nu se remarcă o combinație atât de omogenă de sensibilitate, cochetărie și capriciu, ca în cazul eroinei lui G. Călinescu.
Principalele conflicte ale romanului.
În al doilea rând, Otilia determină, fără voia sa, principalele conflicte ale romanului. Mai întâi, deși prin zestrea mamei sale sporește averea lui moș Costache Giurgiuveanu, tensionează relațiile dintre Aglae și frate, familia Tulea considerând-o un pericol pentru moștenirea ce, altfel, i s-ar cuveni în totalitate. Apoi, familiaritatea de care Otilia dă dovadă în relația cu moșierul Pascalopol stârnește gelozia lui Felix Sima.
Perspectiva narativă.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune dindărăt, aparținându-i unui autor omniscient și omniprezent, care narează la persoana a III-a.
Tehnica pluriperspectivismului.
Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a personajului feminin sunt directe și indirecte. Mai mult, portretul Otiliei Mărculescu este realizat prin tehnica modernă a pluriperspectivismului. Astfel, personalitatea fetei se reflectă în mod diferit în conștiința celorlalte personaje. Pentru moș Costache, Otilia este „fetița cuminte și ascultătoare”, Leonida Pascalopol îi intuiește „firea de artistă”, Stănică Rațiu o consideră „o fată deșteaptă, cu spirit practic”, în vreme ce, din perspectiva Agalei Tulea, Otilia este „o stricată și o dezmățată”. Pentru Felix, Otilia reprezintă idealul feminin.
Concluzia.
În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Otilia Mărculescu rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a intenționat, prin romanul „Enigma Otiliei”, să realizeze o „Comedie umană” modernă.
(647 de cuvinte)
Diogene față în față cu sine
Culmea ar fi să fiu invidios pe mine însumi. Ecourile bucuriei celui îndrăgit de Luminem vor vibra și în inima mea, a celui întristat, pe țărm? Hm! Aș prefera să fiu înghițit eu, cel însingurat, de mine însumi, cel fericit. Filosoful interior, care voi fi devenit, cum se va împăca, vreodată, cu mine, cel de la suprafață? Ce supliciu pe biata fată! La vreo emoție, să iau cuvântul, dinăuntru, și să mă judec fără țel: „De ce te-ai dedicat trăirii puternice? Unde este stoicismul, a cărui lumină am stors-o din candelele de la capul de mort? Îți omori singur personalitatea. Te-ai pierdut, pentru un sărut anemic și ai ajuns la mâna fetei, cârpă în iubire. Te simți grozav, când praful de pe bibelouri îți afundă nările? Vai de plămânii tăi!”. Prevăd că m-aș tachina la nesfârșit. Într-un final, filosoful din mine va piere, dat cu capul de toți rărunchii mei, însă o idee cicălitoare tot mă va fi semnalat. Un Diogene mai echilibrat, nu auster voi fi în calea lumii. Aceasta a fost ultima cugetare din acea zi. Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână și a adormit. Gândurile pe care le mai rostise, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut, din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă - se ridicau în picioare ca stafii, peste trupul firav, în timp ce el, omul gânditor, se dedase, demult, somnului.
Diogene despre călătoria în timp
În ziua..., la ora..., mă înființez cu nonșalanță, în fața Academiei, ca să o luăm de la capăt; mă dau pe mine, cel de atunci, la o parte, înlocuiesc zestrea de evenimente (plimbarea noastră în parc sau ce ne vom fi spus noi), a momentului respectiv, cu nimic, dar aceia (care m-au întâlnit) mă țin minte cu vorbele și gesturile mele de la întrevedere. Eu, în armonie cu tânăra Luminem, voi începe să contrazic, prin altă conduită și stări, tot ce am trăit. Traseele efectuate și în parcurgere vor converge, probabil. Mă voi întâlni eu cu mine însumi. Ne vom uita, ca în oglindă, unul la altul. Cum îmi voi vorbi eu, cel de mână cu fata, mie, celui de pe țărm? Ce înțelegere aș putea avea eu, cel din prezentul acesta, față de mine, însoțit de iubirea vieții mele? Cum ne-am privi în ochi? (Va urma)
Despre romanul F de D. R. Popescu
D. R. Popescu este un scriitor complet, a cărui operă se încadrează, în cea mai mare parte, în realismul modern. Cu toate acestea, romanele F și Întoarcerea tatălui risipitor sunt integrabile în absurd, mișcare de avangardă mereu în vogă.
În anul 1969, când a publicat romanul F, D. R. Popescu era deja un scriitor consacrat, autor, între altele, al mai multor volume de nuvele, al romanelor Zilele săptămânii (1959) și Vara oltenilor (1964), precum și al pieselor de teatru Mama (debut ca dramaturg, 1960), Vara imposibilei iubiri (1966), Vis (1968) și Cezar, măscăriciul piraților (1968).
Romanul F este alcătuit din trei cărți: Ninge la Ierusalim, Boul și vaca și Cele șapte ferestre ale labirintului. În prima parte, personajul- martor al acțiunii, un antrenor de fotbal, îi relatează lui Tică, preopinentului său, diverse întâmplări surprinse de la volanul „tărăboanței” (un Trabant învechit), în drumul către sau dinspre localitățile, unde joacă echipa lui. În cartea a doua, intriga este proprie romanului polițist, autorul fiind interesat de psihologia crimei, iar ultima este dominată de acțiunile malefice ale directorului Moise, personaj histrionic, vinovat de moartea și dispariția mai multor oameni din sat.
În prima narațiune, ramura onirică a absurdului se ilustrează spectacular. Viziunea asupra lumii din Plumb de G. Bacovia, o ars poetica simbolistă în care amorul eșuat subjugă eul liric unei atmosfere fără posibilitatea redresării morale, este schimbată în epica semnată de D. R. Popescu, într-un mod total adecvat prezentului, timp periclitat de pandemie. În visul nocturn al antrenorului, are loc o ceremonie funerară de amploare, specifică unui general mongol, respectiv lui Ginghis-han. Sicriul nu e coborât în pământ, ci propulsat (de baloanele cu aer cald) în eter, ca un vehicul spațial, pe care supușii au datoria să-l urmărească insistent cu privirea, indiferent de riscul contaminării cu bacteria ciumei. Sicriul este simbolul unui virus agresiv și extrem de transmisibil.
Trezit din vis „lac de sudoare”, antrenorul de fotbal ajunge la o concluzie care îi depășește condiția prin profunditate: „M-am întrebat dacă nu cumva visele umplu acel vid nocturn din noi sau dacă nu cumva chiar ele sunt vidul din somnul nostru, vidul numindu-se atunci vid?”. În subconștient, valența premonitorie a visului se transformă în fobie față de orice totem al fatalității. Faptele extravagante sunt surprinse din mașină, un spațiu minor care devine gazda unui absurd colosal.
În partea a doua a romanului, fragmentele inițiale par deprinse din vremurile contemporane, caracterizate de propensiunea și de posibilitatea de a comunica aproape din orice punct al planetei, prin telefoane performante, suplinitoare perfecte ale televizorului, calculatorului sau radioului etc. Dimie, nebunul aparent, energic și farsor, se află în posesia unui fasung sau a unui receptor rudimentar de telefon prin care mai mult mimează vorbitul la distanță, pe ritmul unui comentator sportiv, decât s-o facă efectiv, dar și atunci când este pe fir cu vreo persoană, lansează vești false, eclectice. El vorbește la telefon din vârful „celui mai înalt plop din sat, plop care se afla din întâmplare în curtea lui”. În literatura română, un corespondent al lui Dimie este Algazy, personajul lui Urmuz. În mecanismul pe care singur și l-a fabricat, Dimie pare un păianjen umanizat, pe când Algazy, un proprietar de magazin, împărtășind o stare inițială de robot, își exprimă tendința de a se civiliza, prin confecționarea unei grădini în miniatură sub bărbie, se hrănește din iluzia libertății într-un cadru miniatural, purtat cu sine.
În agitația lui, în pornirea de a schimba starea consătenilor care trec pe drum, chiar modul acestora de a coexista, Dimie insuflă imaginea omului citadin de astăzi, a omului modern, captivul irecuperabil al tehnologiei. Îi strigă lui Tică să fie ceea ce sunt cetățenii actuali, vorbitori perpetui la telefon: „Alo, alo, mă strigă el, cu dumneata vorbesc, ce n-ai telefon să m-auzi, umbli pe drum fără telefon la ureche?”.
Majuscula F, care dă titlul creației epice, a fost interpretată drept sugestie a cuvântului Facere (din Biblie). Într-un fel, semnificația se justifică. Pe tâmplarul satului îl cheamă Noe, nume biblic. Crucile pe care le confecționează sunt din lemnul arcei și au o menire extrem de profundă, în viziunea făurarului: crucea amintește fiecărui sătean că este om, inclusiv lui Dimie, care pare alienat.
În ochii lui Tică, naratorul autodiegetic al cărții secunde, Uța, verișoara lui, redevine copila pe care o știa (prin prisma lacrimilor pe care le varsă). Anterior, o zărise de două ori plângând, la vârsta copilăriei, iar când se întâmplă a treia oară, pe timpul discuției asupra destinului mătușii Maria, a cărei moarte este imanentă, Uța e deja mamă a doi copii: „nu-mi mai închipuiam că o s-o văd plângând, atâta timp trecuse și se așternuse peste amintirea acelui plâns dintr-o zi de noiembrie și peste fața ei, înăsprind-o. Și iată că lacrimile, la fel de mici ca atunci, o făcură să semene cu ea, cea de la școala normală, o făcură copil”. Regresia fizică a Uței e de factura aceleia care i se întâmplă lui Alice în Țara Minunilor, cu deosebirea că transformarea nu se răsfrânge asupra sieși însăși la propriu, ci are loc în plan reflexiv, în conștiința interlocutorului ei surclasat de impresia trecerii anilor, de felul în care oamenii iau înfățișări diferite, adecvate vârstelor împlinite. Orașul pe care-l cunoscuse Uța, în vremea cât a stat la internat, are proporție absurdă, kafkiană, cu oameni surzi pe străzi și imuni la problemele celuilalt. Impactul cu orașul a urmărit-o, s-a transformat în coșmar, chiar dacă fata a conștientizat, la un moment dat, că vina îi aparține, că a avut o pretenție infantilă, să i se răspundă la salut, pretenție specifică pentru o domnișoară venită de la țară, pe care tatăl o sfătuia să dea binețe lumii de pe drum. Imaginea urbană este realistă, conform căreia se poate întocmi o hartă a meseriilor, unele dintre ele dispărute: „vânzătoarele de semințe prăjite, văcsuitorii de ghete de la colțurile străzii”. „Și nici băieții care tăiau gheața în fața restaurantului Dunărea nu-i răspunseseră (la salut, n.n.). Și nici casierița de la cinematograful Patria. Pe strada mare, era lume mai multă (…). Tineri, bătrâni, ofițeri, vânzătoare de bilete la circul din piață, marinari cu lulele, grataragii – toți își vedeau de treabă, vorbeau, se înțelegeau între ei, erau foarte veseli”.
Spre deosebire de oraș, lumea satului e încă sub influența superstițiilor. Starea muribunzilor este verificată prin măr, fruct care, în general, trimite la simbolistica pomului mitic, dar în rândul sătenilor semnificația este eminamente practică: „Unei persoane, când e pe moarte, i se pune un măr la căpătâi și dacă nu-l mănâncă înseamnă că nu are poftă de nimic, nici de măr, nici de viață, n-are adică nici dorința să-l mănânce și deci să-l ia în mână și măcar să-i simtă coaja și nici putere – și moare”.
Un personaj – cheie în lupta de clasă a vremii este președintele cooperativei, a cărui misiune, similară cu a luntrașului Caron, este de a-i determina pe nehotărâți să adere la lumea nouă, comunistă. Pentru aceasta, președintele de CAP are un tipic de acțiune: îi îmbată pe îndărătnici și apoi le înscenează un furt din averea „obștească”. Pentru a scăpa de acuzație, victimele sunt nevoite să semneze un act prin care sunt de acord să-și treacă pământurile și animalele de povară, la colectiv. Într-un asemenea mediu agresat de ideologii politice, totuși eresurile sunt puternice.
Conform schemei epice a ciclului F, a treia nuvelă dispune de altă voce narativă, a procurorului Teodorescu, ale cărui opinii pe diverse probleme se nivelează în funcție de optica unui anume Vasile, personaj absent, dar influent (precum Nechifor Lipan din romanul tradițional Baltagul de M. Sadoveanu): „a urmat o perioadă de ger relativ, cum l-a botezat Vasile”, „becurile s-au aprins pe stradă, deși lumina zilei nu s-a stins, ar zice Vasile” etc. Când e suficient de multă liniște, procurorul interpretează paragrafele despre Facere din Biblie, demers pe care nu și-l poate explica la nivel rațional, dar care îi face bine, îl relaxează, fiindu-i auxiliar nevoii de a se regăsi pe sine ca om.
Prin intermediul personajului și al contextului, autorul ironizează direcția superficială a unor sfaturi paterne ale sfârșitului de secol trecut, sfaturi atribuibile unui conducător despotic, unui dictator, patriarh al unei societăți nedemocratice.
CARACTERIZAREA / PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI ȘTEFAN GHEORGHIDIU DIN „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu Roman modern subiectiv psihologic interbelic
Prin Camil Petrescu, romanul românesc se îndreaptă spre modelul proustian. Camil Petrescu a teoretizat noul tip de roman în conferința intitulată „Noua structură și opera lui Marcel Proust”.
Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, publicat în anul 1930.
Prezentarea statutului social, psihologic și moral
Statutul social, psihologic și moral al protagonistului dezvăluie adevărata problematică a romanului, anume condiția intelectualului însetat de absolut, nevoit să trăiască într-o lume lipsită de principii i de valori morale.
Statutul social.
CONFRUNTAREA cu societatea mercantilă este dezvăluită imediat după ce Ștefan Gheorghidiu primește o moștenire neașteptată de la unchiul său avar, Tache Gheorghidiu, când protagonistul încearcă să investească o parte din bani într-o fabrică de metalurgie, devenind asociatul lui Vasile Lumânăraru, un milionar analfabet. Afacerea cu fabrica, în cadrul căreia lui Ștefan Gheorghidiu i se dăduse conducerea biroului comercial, se dovedește un dezastru, așa că tânărul moștenitor își dă seama că nu face parte din această lume și iese din asociație. El se întoarce spre filosofie, iar noile preocupări ale Elei pentru lux și cumpărături devin pentru el probleme indiferente.
Statutul psihologic.
Relatarea celor două experiențe ontologice relevă trăsăturile psihologice ale lui Ștefan Gheorghidiu. Prima dintre acestea, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii și este un zbucium permanent în căutarea adevărului. Cea de a doua experiență fundamentală în planul cunoașterii existențiale este războiul, frontul, o experiență trăită direct de protagonist.
Statutul moral.
Ștefan Gheorghidiu este inadaptatul la sistemul de valori al unei lumi pe care o consideră artificială, ipocrită, „lipsită de valori morale”. În momentul în care conștientizează însă că lumea realului este una artificială, dominată de valoarea banului, protagonistul adoptă starea de ataraxie stoică. În schimb, Ela este o adaptată la această lume. Ruptura cuplului provine din conștientizarea de către personajul-narator a faptului că „el și soția sa trăiesc în tuneluri paralele”.
Relevarea principalei trăsături a personajului, ilustrată prin două episoade / secvențe narative/ situații specifice
Inadaptabilitatea și luciditatea excesivă devin principalele trăsături de caracter ale personajului.
Prima secvență.
Relevant este episodul în care Ștefan Gheorghidiu se află în permisie la Câmpulung, unde petrece o noapte de iubire alături de Ela. Bolnav de gelozie, nu se poate bucura de voluptatea acestei nopți, ci analizează gesturile soției. Astfel, un simplu gest banal al femeii de a-și aprinde o țigară îl „îmbolnăvește” pe bărbatul aflat în căutarea certitudinii: „Nu aveam nicio dovadă că mă înșelase, dar am conștientizat atunci că acel gest vine din dorința ei de a poza goală, de a face impresie, un gest de care ea nu-și mai dădea seama, dar care a devenit revelatoriu pentru ceea ce nu știam eu”.
A doua secvență.
Finalul romanului se constituie în altă secvență narativă, semnificativă pentru ilustrarea trăsăturilor de caracter ale protagonistului. Întors de pe front, Ștefan Gheorghidiu își dă seama că nu mai simte nimic pentru Ela, despre care afirmă: „O priveam cu indiferența cu care privești un tablou”. Primește o scrisoare anonimă prin care este înștiințat că Ela l-a înșelat cu domnul G., însă această epistolă nu-i provoacă niciun sentiment. Așadar, fără să dea vreo explicație, protagonistul decide să se despartă de aceea pentru care odinioară era în stare să ucidă: „I-am scris că-i las totul de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”.
Elemente de structură și de compoziție.
În primul rând, Camil Petrescu respinge ideea de literatură mimetică, verosimilitatea și veridicitatea din proza tradițională fiind înlocuite de autenticitate. Autenticitatea presupune filtrarea realității exterioare prin prisma subiectivității individului. Astfel, perspectiva narativă este subiectivă, acțiunea fiind relatată la persoana întâi. Prima parte a romanului prezintă experiența individuală în iubire a personajului-narator, Ștefan Gheorghidiu. Partea a doua se constituie dintr-un jurnal de campanie care transcrie fidel experiențele participantului direct pe frontul Primului Război Mondial.
În al doilea rând, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu renunță la imaginea țăranului și aduce în prim-plan intelectualul lucid, analitic, hipersensibil și introspectiv. În acest fel, acest roman respectă principiile estetice ale modernismului, formulate de Eugen Lovinescu.
În aceeași ordine de idei, așa cum se prefigurează încă din titlu, romanul lui Camil Petrescu abordează două teme majore: iubirea și războiul.
Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a protagonistului sunt specifice prozei de analiză psihologică. Realitatea interioară a personajului-narator se relevă prin intermediul monologului și al autocaracterizării, ca mijloace ale introspecției.
Concluzia.
În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Ștefan Gheorghidiu rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a optat pentru modernizarea romanului românesc prin adoptarea modelului proustian.