De ce am omorât 
aceste posibilități?
Nu am văzut nimic deosebit la alta,
decât m-am învârtit, 
pe nedrept, 
în suferința insuflată 
de către demonii serbezi. 

Oh! Tu însăți te gândeai la mine.
Nu te-am onorat,
pe atunci, 
deloc
și în mine am lovit singur, 
în sufletul meu - 
ce aș vrea să ți-l fi dăruit ție!

Ce fericiți am fi fost!
Ne-am fi pecetluit dragostea 
printr-o nuntă de poveste. 
Pe cel mai iscusit cântăreț 
l-aș fi adus pe scenă. 

Clipa ar fi înflorit -
i-aș fi cerut: 
Mai stai! 

(Va urma)

M-ai fi urmat în satul meu. 
Pentru tine, 
cu zâmbetul pe buze, 
m-aș fi făcut de râs, 
cântându-ți fals, 
însă din suflet, 
sub nucul tânăr. 

Oh, Luminem, 
ce-am mai fi învățat împreună,
tolăniți în iarba înaltă!
M-ai fi sfătuit,
în șagă,
să nu mai visez la piramidele 
învechite: „Nu ai văzut?”, 
m-ai fi întrebat,
„opera lui Horatius 
este mai rezistentă decât stânca.
Deschide cartea și lecturează!
Alături, pe mine mă ai”.

Cum aș fi stat, 
întins pe burtă,
aș fi descifrat,
între firele de iarbă,
aventura alpinistă a unei gărgărițe,
cu aripile întinse în parfum vegetal. 

Mirosul de pământ 
pe mine însumi 
m-ar fi înviorat, 
ca pe lujer, 
seva-i descătușată.

(Va urma) 

Ceasul mare și rotund 
își mesteca orele,
ca un balaur tăcut. 
Totuși, 
părea o planetă mică, 
învârtită de mâna unui zeu, 
când bunicul îl scotea 
din cutia de lemn, 
să-l întoarcă. 
Se întâlnea omul 
cu vremea fără sfârșit, 
prinsă de mecanism. 

Redescopăr,
în gesturile bunicului, 
o vrăjmășie firească; 
intuia că tic-tacul nepăsător 
ascuțea coasa 
aceleia în giulgiu negru, 
care avea să vină, 
pentru el, 
într-o după-amiază ploioasă. 

Lumina din cameră
nu era altceva 
decât pulberea 
ce apărea din măcinarea 
boabelor de timp. 

Ceasornicul suna tare 
deșteptarea,
când era pus, 
de cu seară.  
La ora șase dimineața,
trecea rata.
Bunicul mergea la oraș -
erau vizite, de numărat 
pe degetele de la o mână,
de câte ori el părăsea vatra,
într-un an. 

Ceasornicul se umfla 
ca un balon, 
de la orele dobândind viață
proprie, 
acolo, în interior - 
ciupeau mai multă culoare,
din afară, 
pentru viața lor anostă
din carcasă. 

„Unde-s fulgii?” întrebam, 
nedumerit.
„Nu mă ridic din pat”, 
protestam, 
„decât dacă am pârtie 
curată în zare, 
să mă dau cu sania”.

„O, copile!”,
murmura mama, 
„un fior doarme 
în inima ta - 
atât a mai rămas 
din omătul, 
după care plângi, 
degeaba. 
Ridică obloanele sufletului 
și uită-te pe drum...
Țăranii se aud cântând:
vor trage prima brazdă 
cu plugul scos din șopron.
Cu ajutorul papei, 
adormit în capelă” -
aici, mama râdea -
„vor avea recolte bogate”. 

„Topitul zăpezii”,
îi răspundeam, de sub plapumă, 
somnoros, 
„mi-a luat ultimul an din copilărie. 
Înapoi,
în Edenul visător,
aș vrea să mă picteze iarna,
cu delicata-i mână de nea
și tu să mă iubești cu laptele grijii
de mamă. 
Ascultă-mă! Primăvara aceasta 
este vicleană
și ne duce înspre moarte.
Nu mă urc 
în carele ei pline de floare”.

„O, dragul meu,
hai să luăm micul-dejun
și mai vedem noi”. 

Of! Pe mama o ascultam.
Trecutul vremii,
pe când bucătura de pâine o înghițeam,
îmi dădea pe cap alt plan, 
al unui tânăr imberb, 
cum devenisem, 
pe nesimțite.  
 

Soarele a căzut în mare, 
pentru o baie sumară...
Diogene așteaptă 
să-l vadă reîntrupat
într-un demon,
pentru a avea și el, 
filosoful certat cu lumea, 
un interlocutor pe măsură. 
S-a săturat de incultură.

„Ținând în brațe mingea de foc, 
expediată de Jupiter,
în joacă, 
valurile albastre ar trebui 
să fie vapori” -
este o primă idee,
trecută pe nisip, 
cu un băț,
de către gânditor;
a doua apare imediat: 
„În locul valurilor, 
energia,
distribuită ca focul în comentarii, 
mi-a dispărut din trup, 
sub forma unei melancolii precare, 
s-a evaporat ca bobul de cristal, 
din mâna vrăjitoarelor”. 

„Of!” se aude bătrânul filosof, 
mormăind, stors de vigoare,
„am obosit,
călătorind cu mintea în trecutul 
plin de splendori.
Ziua de astăzi va ajunge, 
în curând, 
timp mort
și mă voi gândi, cu nostalgie, 
la momentele care au curs
ca mierea, dintr-un stup nevăzut,
fără a le fi luat în seamă”...
Din gura butoiului, 
se uită, 
zâmbind, 
la mare. 
Vede peștii în adânc, vopsiți
în roșu, de la amurg. 
Îl încântă schimbul de culoare. 
Bancurile gri ies roșiatice
din interferarea cu acelea 
marcate de nuanța apusului. 
„Așa-s gândurile! Se schimbă
unul pe altul, cât ai zice: 
Pește!”.
Hop! Într-adevăr, îi vine în minte
alt episod amar. 

(Va urma)
 

Lecția

            Spre deosebire de Cântăreața cheală, în Lecția, deznodământul este anticipat de către didascaliile inițiale. discuția asupra feței. Decorul seamănă unui labirint. Absurd e faptul cum profesorul, o persoană atât de cunoscută în cartier, poate ucide fără urmări (asupra lui). În circumstanțele acestea, ale unei toleranțe inexplicabile ale comunității față de el, față de faptele sale, Profesorul pare un vameș „recunoscut” al trecerii sufletelor în lumea de apoi. Mai mult, înclinația criminală a acestuia pare chiar „autorizată” de prezența unui episcop, a unuia responsabil, între altele, și cu slujba de înmormântare. Un motiv al maleficității Profesorul îl găsește în propria-i nemulțumire, care, probabil, îl obsedează, de a nu trăi în altă parte, „la Paris sau măcar la Bordeaux”, deși orașele îi sunt necunoscute, fiindcă nu le-a vizitat niciodată; o motivație în plus pentru propriile-i fapte ar mai fi ideea, pe care ar nutri-o, că, devreme ce el aspiră la a viețui în orașe pe care nu le-a văzut, dar, cu siguranță, despre care a auzit, atunci victimele sale ar fi „câștigate” dacă ar ajunge în rai, păcatele fiind asumate de către criminal. Desigur, motivațiile aparțin unui dezaxat. Dialogul inițial mai relevă altă justificare (pe care bătrânul și-o aduce sieși): e pus la punct cu teoria conform căreia, în lumea de apoi, spiritul ajunge să cuprindă toate cunoștințele lumii, inclusiv geografia: „Profesorul: Aveți geografia națională la degetul mic.

Eleva : Ah! Nu le știu încă pe toate, domnule, nu-i chiar așa simplu, mi-e greu să le învăț.

Profesorul : Vai, dar se rezolvă”.

            Autorul transmite prin text niște chei de înțelegere a raportului dintre personaje. Deseori, în discuții despre cu totul altceva, discuții banale, precum cea despre vremea de afară, Profesorul vorbește, în substrat, despre el, crede că atrage atenția asupra intențiilor lui ucigașe, prin diverse jocuri de cuvinte, face un fel de parteneriat cu victima – așa i se pare – , luând tăcerea interlocutoarei (care, evident, nu-și dă seama) drept acord al faptei pe care o gândește, de a o ucide mai târziu. Strecoară în dialog elemente care țin de natura lui psihologică, precum amănuntul că el are o toană, se joacă în mod acrimonios cu victima, se crede superior acesteia și acreditat (de lipsa opoziției) să-și ducă planul terifiant până la capăt: „Profesorul: Nu putem fi siguri de nimic pe lumea asta, domnișoară.

Eleva: Zăpada cade iarna. Iarna e unul din cele patru anotimpuri. Celelalte trei sunt… ăă… pri…

Profesorul: Da?

Eleva: …măvara, pe urmă vara… și… ăă…

Profesorul: începe la fel ca „toana”, domnișoară”.

            Sintagma „doctorat total” ridică semne de întrebare, în primul rând, prin naivitatea presupusă, de a crede că ei, o tânără de optsprezece ani, îi stă în putere să se înscrie la așa ceva, apoi, prin pretenția nejustificată (pentru o simplă absolventă cu diplomă de bacalaureat) de a face un asemenea doctorat, inexistent în realitate, însă bătrânului compulsiv i se pare un semn că trebuie să demonstreze valabilitatea paradigmei budiste (în lumea de apoi, spiritul cunoaște totul, prin contopirea într-un spirit universal). Eleva nu înțelege ipoteza propriei dematerializări, i se pare neverosimil să rămână cu un nas, dacă natura i-ar fi dat două, nu are forța de a se vedea descompusă, fie numai în plan ficțional. Este momentul în care ea începe să facă opoziție interlocutorului, să se agațe insistent de realitate. Respinge orice amănunt care afectează veracitatea, simțind că în procesul dezintegrării s-ar include pe sine, dacă ar fi de acord cu ipoteza de lucru a profesorului alienat, cu înclinații ucigașe, care încă nu ies la suprafață, nu sunt evidente, ci, în continuare, destul de bine mascate în exerciții de aritmetică elementară:

„Profesorul: Haideți să luăm exemple mai simple. Dacă ați avea două nasuri, iar eu v-aș smulge unul… cu câte nasuri ați rămâne?

Eleva: Cu nici unul.

Profesorul: Cum cu nici unul?

Eleva: Păi da, de-aia am un nas, fiindcă nu mi-ați smuls nici unul. Dacă-1 smulgeați, nu-1 mai aveam”.

           Spațiul imaginat de Eugen Ionescu acesta este, cu doctorate „parțiale” sau „totale”, cu instituții superioare, ale căror posturi pot fi ocupate de către absolvenții de liceu (care merg la meditații în particular), grădinițe „cu înalte studii” etc.

            Dezacordul fățiș dintre protagoniști apare din momentul în care fata își depășește interlocutorul în perspicacitate, într-un iureș al calculelor. Demascat asupra acestui aspect, că nu stăpânește domeniul matematicilor superioare, profesorul, pe ideea că nu-i face față elevei (care, la rându-i, rulează cifre astronomice, greu verificabile) în domeniul așa-zisului „doctorat total”, domeniu caracterizat prin alternanța unor cifre incomensurabile, ca într-un joc de table (care zar reflectă numărul cel mai mare), propune varianta „doctoratului parțial”, anume, îndreptarea atenției către filologie; dar cuvântul „filologie” desemnează numai o etapă în planul lui criminal, fapt pe care menajera îl cunoaște, strigându-i bărbatului, printr-un fel de parolă, să se oprească: „Filologia duce la bucluc”. Replica transmite note de umor, dar în conexiune cu finalul tragic, le îmbină cu absurdul, instituind, totodată, punctul culminant al discursului dramatic. Protagonistul pare un impostor, pe care eticheta de „profesor” îl ține departe de suspiciunea legată de activitatea lui de criminal în serie. Titlul piesei, care desemnează o veleitate și nu o calitate reală a personajului principal, ar fi trebuit pus între ghilimele. Autorul însă e interesat de efectul surprizei.   

            Dialogul continuă la același nivel umoristic, dar fără ca profesorul să aibă haz; mai mult decât atât, el devine destul de îndârjit în a-și apăra ideea elucubrantă pe care o are față de aceste domenii sofisticate, precum filologia și matematica, anume că le poate preda într-un timp scurt, într-un mod exhaustiv. Nici menajera nu are umor, dar cuvintele rostite în disperare („Filologia duce la bucluc”) provoacă râsul prin discrepanța dintre semnificația reală a obiectului de studiu și cea derivată din context (că e un pericol pentru cei care se dedică filologiei). Umorul involuntar rezultă din nivelul slab de pregătire al femeii și gradul de senilitate la care a ajuns angajatorul ei.

            Transpunerea în context, la dimensiunea unei camere de studiu, a unor coordonate spațiale / geografice implică o anumită logică a absurdului: „Turcia se învecinează cu Grecia, iar Grecia e mai aproape de Turcia decât stăm noi doi acum: aveți aici încă o ilustrare a unei legi lingvistice extrem de importante, după care geografia și filologia sunt surori gemene… Puteți lua notițe, domnișoară”. Potrivit acestei logici, miracolul reprezentat de limba română, o „insulă de latinitate într-o mare slavă”, nu ar trebui să existe. Totuși, așa-zisul profesor are ceva profunzime și devotament în expunerile sale despre lingvistică, tocmai de aceea, devine paradoxal comportamentul lui, de a-și ucide eleva. În dezbaterea despre însemnătatea cuvintelor, iată ce spune: „Sunetele, domnișoară, trebuie să fie prinse de aripi în zbor, ca să nu cadă în urechile surzilor. Prin urmare, când te hotărăști să articulezi, se recomandă, pe cât posibil, să ridici foarte sus gâtul și bărbia, să te înalți pe vârfuri, uite-așa, uite”. Acesta este și momentul în care, în demonstrație, profesorul se depărtează de esența lui de om, fiind mai atras de actele teatrale, decât de acelea presupuse de menirea didactică, asupra căreia suntem înștiințați, de la început, că o are; devine sarcastic în avântul expozitiv, el se înaripează pe sine și i se pare că are drept de viață și de moarte asupra interlocutoarei. În defensivă, eleva se pierde, e împiedicată să lupte pentru viața ei, din cel puțin două cauze: nu bănuiește că se va ajunge aici, la crimă, și are încredere în bătrânul din fața ei, care, în aparență, este un erudit.

            Prin gestul ucigaș, „dascălul” intenționează să-și combată propria-i teorie, anume că toate limbile formează un ansamblu, la temelia căruia stă spaniola. El confundă realitatea cu teoria și se repede asupra elevei cu determinarea aceluia care, tăind la propriu un corp viu, produce o intervenție de natură lingvistică, separând limbile între ele, reducându-le la spațiul geografic adecvat. În același timp, vrea să se asigure că e și el capabil să furnizeze o lecție, aceea a morții. Pentru el, cuțitul nu este o armă a crimei, ci o noțiune, pe care o „implementează” în ființa discipolei. Gestul e posibil din cauza stării de confuzie la care ajunge în perorație. Când își dă seama că a luat o viață, strigă după ajutor, dar animat de instinctul de supraviețuire, nu de compasiune sau regret. Sentimentul de mulțumire, anume că a demonstrat ceva practic, nu este estompat în nicio împrejurare.

            Psihologia „Profesorului” este extrem de periculoasă, pentru că el nu-și asumă nicio greșeală. Mai mult, dă vina pe alții. Pare că și-a angajat o menajeră, numai pentru a avea pe cine să dea vina: „Și dacă nu ți-aș fi spus adineauri… aritmetica duce la filologie, filologie duce la crimă…

Profesorul: Ai spus: „la bucluc”!

Menajera: E-același lucru.

PROFESORUL: Atunci am înțeles eu greșit. Am crezut că „Bucluc” e un oraș, iar dumneata vroiai să zici că filologia duce la orașul Bucluc”.

            Totuși, menajera e destul de vinovată. Ea nu se îngrijorează de situație în sine, că este complice sau măcar părtașă la un șir de crime, ci de starea bătrânului, că poate obosi în urma acestor acte. Pentru a-l sustrage eventualelor remușcări de conștiință, îi recomandă să-și pună pe braț svastica nazistă, adăugând: „Așa e politica”, anume că, dacă ar fi făcut parte din acest partid, ar fi fost pus să comită crime mult mai numeroase și niciodată justificate, în numele a ceva impus oficial, al unei doctrine, și atunci, ar fi fost privit ca un erou, nu criminal în serie, cum de fapt e în realitate.

Jupiter mi-a adus în cale 
fata cea mai potrivită 
și eu am dat viitorul,
ce trebuia să fie bun, 
pe o clipă ruginită 
de visare a altei prietenii. 

O, Luminem, 
dragostea noastră 
trebuia să renască,
rază pentru sufletul meu de cleștar 
să fi fost,
însă posibilitatea 
nu mi-a trecut prin cap. 
Nu am reușit să-mi îndrept inima 
spre tine. 
Când s-a întâmplat, 
era deja tardiv, 
tu deveniseși mamă, 
de ani buni. 

***

O, Luminem, 
puține zile mi-au rămas în minte, 
dar apropierea ta de mine  
a fost caldă, sinceră și devotată. 

Nu-mi iert orbirea începutului de drum
în dragoste. 

Ca Ahile, împovărat de soartă,
plâng pe țărm, 
urând lumea veselă de pe străzi,
care nu poartă păcatul de a mi te fi ascuns
în vuietul ei peren; mi-ar fi ușurat 
din frământare să fi aflat 
că ai fugit, fără urmă în orizont, 
dar, astfel, greșeala este a mea
și mă stoarce, zilnic,  
de orice bucurie,
mă înghite
ca pe Iona, monstrul din mare. 

Help me! 

O, anii cei mai grei -
cum mi se păreau mie!
Astăzi, gândindu-mă la ei, 
îmi dau seama că erau de aur. 

Dumnezeu mi-a adus în cale 
fata cea mai potrivită 
și eu am dat viitorul,
ce trebuia să fie bun, 
pe o clipă ruginită 
de visare a altei prietenii. 

Am îndurat, de la început,
fiind sigur pe mine, 
capriciile ciudatei. 
Speram că se va schimba 
după mine, 
dar, îndurerat, 
constatam că o știa orașul,
pe când eu călugăriță 
o consideram. 
Până la urmă, 
ce îți oferă dansul? 
O! Acestea nu contează,
ci doar adevărul
că dragostea noastră 
trebuia să renască,
rază pentru sufletul meu de cleștar 
să fi fost,
însă posibilitatea 
nu mi-a trecut prin cap. 
Nu am reușit să-mi îndrept inima 
spre tine. 
Când s-a întâmplat, 
era deja tardiv, 
tu deveniseși mamă, 
de ani buni. 

***

O, Luminem, 
puține zile mi-au rămas în minte, 
dar apropierea ta de mine  
a fost caldă, sinceră și devotată. 

Nu-mi iert orbirea începutului de drum
în dragoste. 

Ca Ahile, împovărat de soartă,
plâng pe țărm, 
urând lumea veselă de pe străzi,
care nu poartă păcatul de a mi te fi ascuns
în vuietul ei peren; mi-ar fi ușurat 
din frământare să fi aflat 
că ai fugit, fără urmă în orizont, 
dar, astfel, greșeala este a mea
și mă stoarce, zilnic,  
de orice bucurie,
mă înghite
ca pe Iona, monstrul din mare. 

Help me!