Vinerea trecută, în timp ce Liviu J. mă întreba, la telefon, dacă i-am citit cartea, iar eu îi spuneam că nu, pentru că nici nu am luat-o din mașină: „Ia stai să mă uit! Poate o și prezint undeva”, am descoperit că am pană la roata din spate, pe stânga. Mi-a pierit entuziasmul, devenind preocupat de felul în care voi manipula compresorul din portbagaj (nu-l mai folosisem niciodată). Am încheiat convorbirea cu Liviu, căruia, între timp, îi venise în minte o soluție, întrucât și-a depanat bicicleta, de câteva ori: „Vezi că este o pastă care”…

Am intrat în casă, am deschis televizorul, pentru a urmări meciul Craiovei (eu țin cu ambele echipe Craiova) și l-am sunat pe Tavi Marcu. (Îl întâlnisem, ultima dată, în parcarea din fața blocului său: ținea compresorul, identic cu al meu, în mână, pentru a verifica presiunea din pneuri). M-a asigurat că este o nimica toată, că, indiferent cât de lăsat este cauciucul, compresorul îl ridică. Apoi, am discutat, timp de o oră. Între altele, Tavi a făcut o constatare inedită: standardul de viață este superior celui din anii nouăzeci. După calculele lui, raportate la prețurile unei mașini medii și ale benzinei, suntem cu peste cincizeci la sută mai sus decât atunci (adică ne-am permite mai multe, este mai bine în prezent). „Gol!” îl aud. „Unde?”. „A dat Craiova gol”. Deși urmăream același meci, acțiunea era pe la mijlocul terenului, la televizorul meu. Decalajul provenea de la semnal – mult mai târziu se propulsa la mine. După aceste mirări în duet – eu chiar mă gândeam că am în telefon pe Nostradamus (am avut un astfel de gând, nu glumesc!) -, Tavi a schimbat subiectul: cum o ducea el ca student la Mioveni, înainte de 89, că nu-și putea achiziționa un abonament la specială (autobuz al fabricii unde lucra), întrucât nu avea buletin de oraș, că avea un program strict (deșteptarea la ora șase dimineața), că stătea la coadă să ia o pâine pe cartelă, cum se oprea curentul electric din senin, că nu știe cum a îndurat frigul, iar, astăzi, fiul lui cum simte puțin rece, deschide centrala etc.

Când l-am auzit vorbind despre frig, mi-am amintit și eu cum stăteam cu picioarele pe caloriferul rece, în sufragerie, așteptând ora nouă seara să „vină căldură”. Discuția m-a indus unui mediu bizar, similar celui din romanul O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. De fapt, chiar în acel an eram.

(Va urma)

Mai rar am prilejul să mă întâlnesc la jumătatea drumului dintre veleitățile de cronicar și plăcerea intimă de a regăsi în paginile altcuiva, tușe asemeni lungimii mele de undă sufletești, – căci, poezia, nu-i așa, are și un rol vindecător cum se cade împletit pe trupul iluziei- cum se întâmplă în cazul de față cu volumul poetului Dan Ionescu, volum apărut în condiții grafice excepționale la Editura Scrisul Românesc, în anul 2008. Excursul poetic din volumul mai tânărului confrate, este neîndoios o invitație la filosofie pe tema dualității ființei surprinse în ipostaze dintre cele mai faste spiritului creator, palpând aura unui îndepărtat, misterios ev antic, judicios traversând epoca luminilor și ajuns până în zilele
noastre sub forma unor texte incontestabil valoroase, învelite într-un vag parfum de fină metaforă. Raportarea la ilustre figuri din istoria inteligenței clasice universale, constituie pentru autor un bun pretext de meditație și constructivă reflexie, fiindcă acolo unde convenția dintre cultură și talentul nativ rotunjesc un pact favorabil pentru cititor (în speță, unul cu pretenții excesiv emancipate), Dan Ionescu reușește adevărate exerciții de virtuozitate stilistică, pentru care orice bun cunoscător în materie se poate declara pe deplin mulțumit. Preventiv, cum nu mi se prea întâmplă cu alte cărți ajunse la mine din dorința unor autori curioși să afle cu câtă grație bate câmpii un amărât de cronicar, am citit de două ori prefața criticului Dan Cristea la volumul în discuție, uimindu-mă că dumnealui ocolește orice angajament „ pe temă” mulțumindu-se cu câteva reflecții, dar și expediind restul în sarcina potențialilor comentatori mai mult sau mai puțin de meserie. Incitant, am purces la lectura propriu- zisă și revelație!
Despre cartea lui Dan Ionescu este cu neputință aproape să te pronunți expeditiv (cu excepția prefeței aici, căci, atât forma cât și conținutul poemelor, ca să nu mai vorbim de mesajul transcendent al ideilor în timp, fac neîndoios obiectul unor studii de caz pe măsura criticii aplicate, exclusiv. Ori, cum bine zice Dan Cristea… Personal, după legi și reguli ce nu au nimic aproape de a face cu spiritul academic, am căutat să ajung la autor cum am crezut eu mai bine de cuviință, aflându-l izolat cumva, și însingurat foarte într-o existență trufaș-cărturărească, riscând să piardă mult prea devreme legătura dintre surâs și lacrimă, de dragul inegalabilei ce-i drept, marmure de Carara. Dar cine sunt eu să-mi îngădui a certa, fie și numai prietenește, un asemenea poet cum este Dan Ionescu? Poate, Marea eternă să ne adune umbrele într-o zi, când sper să ne aflăm încă la țărmul dintre „ aici” și pulberea stelară, noi și iluzia… Altfel, cartea mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că a fost scrisă de un poet „ singur printre ai lui” și poate stârni polemici demne de un mare creator.

Ave!
P. S: m-am ferit ca de foc să nu dau citate, să scot din context un poem sau altul, acceptând „jocul” extrem de serios al autorului, tocmai spre a nu aduce vreun prejudiciu întregului de
dragul părții.

Dan Ionescu
VIS VISUS sau Forța Visului
Editura Scrisul Românesc, 2008