Un porumbel își găsește adăpost 
în teiul de lângă fereastră.
Ce pasăre frumoasă! exclamă
glasurile, în cor. 

Îl pozez cu telefonul.
Peste sute de ani, 
o simplă fotografie 
îi va descifra simțirea, 
ce anume trăiește el,
când se va odihni pe ram,
la întâlnirea cu soarele 
primăverii,
prin ce este aducător de pace...
Se va vedea, atunci, 
distanța sau apropierea lui
de sufletul uman,
cum i-a trecut prin cap
să poarte în plisc
ramura de măslin 
și să i-o aducă lui Noe, 
deasupra hubloului corabiei, 
ca pe un semn 
al retragerii apelor. 

Câte povești s-au țesut 
pe seama acestei 
pete de culoare
în peisajul încă vânăt
al zării înfloritoare!