Privit din interior, 
Dedal, primul artist al omenirii, 
era senin, 
pe deplin optimist. 
Grija pentru artă 
plutea în sine, 
îți era mai mare dragul 
să-i explorezi sufletul. 
Tu însuți te-ai fi simțit artist 
desăvârșit. 

(Va urma)

Privit din exterior, 
Dedal părea a se fi sfârșit 
cu statuia la care șlefuia, de zor;
scântei răsăreau dintre mâinile iscusite, 
înfățișând, în aer, 
o cometă, care aștepta 
a i se fixa motoare și în cosmos 
să zboare. Pe urmele ei, 
ar mai fi tulit-o lupii,
urlând în apropiere, 
într-un codru, străbătut de fecioare. 

Singurătatea artiștilor anteriori 
l-a vestit pe Dedal. Principalul scop 
al labirintului a fost să concentreze 
depresiile, apărute, ca un balon,  
din solitudine. 

Dedal s-a izolat în propria-i muncă. 
Nu se mai putea salva, decât prin zbor. 

Mi-am pus pătura în cap.
Nu mai vreau să văd 
lăcomia oamenilor,
însă, paradoxal, 
în minte,
toate mi s-au desfăcut, pe larg:
mesenii, 
pe care i-am întrezărit din drum, 
înfulecă, în amintirea mea despre ei,
mai mult, decât în realitate. 
Nu le mai vizualizez chipurile, 
în mod complet, 
ci doar niște guri mă surprind,
care înghit, repejor, tot ce prind,
de pe masă.
Castroanele de varză dispar, 
hălci de carne, 
ca niște vitrine,
hulpavii le ridică în mâini
și le toacă mărunt, 
cu dantura lor, oarecum stricată. 
Pântecul li se umflă sub veșminte,
un pic de-i împingi pe convivi,
o vor lua la vale, 
ca niște mingi. 
Puțină abținere i-ar fi oprit 
de la a se da de-a dura,
în disprețul lumii cumsecade.