Vinerea trecută, în timp ce Liviu J. mă întreba, la telefon, dacă i-am citit cartea, iar eu îi spuneam că nu, pentru că nici nu am luat-o din mașină: „Ia stai să mă uit! Poate o și prezint undeva”, am descoperit că am pană la roata din spate, pe stânga. Mi-a pierit entuziasmul, devenind preocupat de felul în care voi manipula compresorul din portbagaj (nu-l mai folosisem niciodată). Am încheiat convorbirea cu Liviu, căruia, între timp, îi venise în minte o soluție, întrucât și-a depanat bicicleta, de câteva ori: „Vezi că este o pastă care”…
Am intrat în casă, am deschis televizorul, pentru a urmări meciul Craiovei (eu țin cu ambele echipe Craiova) și l-am sunat pe Tavi Marcu. (Îl întâlnisem, ultima dată, în parcarea din fața blocului său: ținea compresorul, identic cu al meu, în mână, pentru a verifica presiunea din pneuri). M-a asigurat că este o nimica toată, că, indiferent cât de lăsat este cauciucul, compresorul îl ridică. Apoi, am discutat, timp de o oră. Între altele, Tavi a făcut o constatare inedită: standardul de viață este superior celui din anii nouăzeci. După calculele lui, raportate la prețurile unei mașini medii și ale benzinei, suntem cu peste cincizeci la sută mai sus decât atunci (adică ne-am permite mai multe, este mai bine în prezent). „Gol!” îl aud. „Unde?”. „A dat Craiova gol”. Deși urmăream același meci, acțiunea era pe la mijlocul terenului, la televizorul meu. Decalajul provenea de la semnal – mult mai târziu se propulsa la mine. După aceste mirări în duet – eu chiar mă gândeam că am în telefon pe Nostradamus (am avut un astfel de gând, nu glumesc!) -, Tavi a schimbat subiectul: cum o ducea el ca student la Mioveni, înainte de 89, că nu-și putea achiziționa un abonament la specială (autobuz al fabricii unde lucra), întrucât nu avea buletin de oraș, că avea un program strict (deșteptarea la ora șase dimineața), că stătea la coadă să ia o pâine pe cartelă, cum se oprea curentul electric din senin, că nu știe cum a îndurat frigul, iar, astăzi, fiul lui cum simte puțin rece, deschide centrala etc.
Când l-am auzit vorbind despre frig, mi-am amintit și eu cum stăteam cu picioarele pe caloriferul rece, în sufragerie, așteptând ora nouă seara să „vină căldură”. Discuția m-a indus unui mediu bizar, similar celui din romanul O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. De fapt, chiar în acel an eram.
Între timp, trimisesem mesaj amicului Alex B., dar, pentru că nu-l citise devreme (am expediat mesajul pe la 14,30), m-a sunat la 20,46: „Hai! că vin la tine. Mâine, am meseriaș la lucru și nu știu dacă pot scăpa” etc. „Eu sunt în pat, m-am încălzit și nu mă ridic nici de-al naiba. Unde mai e deschis la vulcanizare, la ora aceasta?”. „Hai, mă, că este. Uite, la ASCET”. „Ăștia nu au deschis nici sâmbăta, pe zi, darmite acum”.
A rămas să mă ajute a doua zi. Care zi, evident, a venit, ca toate din calendar, dar și Alex a sosit, pe la ora unsprezece.
Era ploaie și rece.
Am încercat, întâi, cu aparatul meu, conectat la brichetă. Nimic. Am verificat compresorul și la bricheta mașinii lui Alex: era bun (și nou); pentru a-l conecta la mașina lui Alex, aveam nevoi de o înnădire, executată cu dibăcie, bineînțeles, de către amicul meu. „Ții așa!” îmi indica, de zor, poziția degetelor. „Dacă mă pișcă, îi dau drumul”. „Nu, pentru că se face scurtcircuit și mi se afumă siguranțele”.
Cauciucul s-a umflat, Alex B. s-a dezumflat: „Cât de depășiți suntem!” mi se adresează. „Nu suntem în stare nici măcar o siguranță să schimbăm” (se referea la siguranța de la mașina mea. A constatat el că ar fi arsă). „Depășit ești tu. Eu mi-am asumat că sunt perimat în acest domeniu, dar tu, o legendă a fizicii, nu ai voie”. A tăcut, zâmbind.
„S-a oprit” m-a semnalat, panicat. „Ce presiune este, de 1,8? La presiunea aceasta, scrie în prospect, se oprește și, din acest moment, mai am șapte minute să ajung la vulcanizare sau opt kilometri de parcurs”.
Alex B. era surprins de informațiile precise pe care le declaram.
Am sărit în mașină, i-am mulțumit și am întins-o. Atunci, am observat că purtam amândoi geci de fâș.
După vreo doi kilometri, m-am uitat în oglinda retrovizoare… Eram urmărit, îndeaproape, de Alex B.
Am ajuns la vulcanizare… Era un singur lucrător, pe care abia l-am scos dinăuntru (o cameră curată, cu un tonomat de cafea, pe stânga). Parcă avea degetele prinse în display-ul telefonului. Părea ușor ciufut.
Imediat ce am descins înăuntrul vulcanizării, am fost tatonat de Alex B., pe care l-am prezentat drept o legendă a fizicii. „Oh! Fizica!” a reacționat manipulantul. „Am dat-o în bară”, m-am gândit. „I-oi fi adus aminte de școală acestui tânăr și nu i-o fi plăcut cartea”. Atmosfera a fost înseninată de amicul meu, relatând o poveste scurtă (parcă mi-ar fi auzit gândurile): „Toată lumea când aude de profesori, așa reacționează, fiindcă profesorul ce face? Îți cere să înveți și să te desparți de preocupările mai lejere”. „Nu, recunoaște tânărul, dacă învățam, nu aș fi ajuns aici”. Auzindu-l, mi-a părut rău și i-am vorbit despre cât de importantă este munca lui. Am fost completat de Alex B.: „Acum, noi suntem fericiți, datorită muncii dumneavoastră”. „Dar tu, m-am adresat lui Alex, nu ai stresat elevii, niciodată”. „Nu am pus presiune pe ei, cum puneți dumneavoastră în roată, adaugă Alex B., fiindcă, în facultate, aveam un profesor care ne spunea, mereu, că, datorită fizicii, a fost iubit de mama lui. Cum o veni și asta? mă gândeam. Ne-a dat explicația pe loc. Mama era vitregă. La ședința cu părinții, eram lăudat de profesoara de fizică și mama era încântată”.
Secvența a sunat ca un paradox; era și profundă și fără sens, însă, oricum, de ținut minte, prin morala subtilă: dragostea de carte suplinește orice – aduce în brațele vitrege căldura sufletească a mamei biologice.
Mai contează ce a urmat?
Mi-am luat rămas-bun de la Alex B., care se grăbea, fiind așteptat de meșterul din casă. Eu am plătit, bucuros să las ciubuc. Am ascultat Elvis în mașină și am făcut un raid prin oraș. Ploaia încetase. La orizont, razele soarelui țeseau o draperie aurie.
