Cu dimineața în cap,
am dat bice bidiviilor - 
am mers în oraș. 

Pe drum, 
șaretele străine 
circulau prudente. 

Am trecut prin locuri variate,
care mi-au înapoiat impulsurile estivale, 
ascunse ființei, 
de către frigul lunilor de iarnă. 

Sevele se aud în trunchiul pomilor...
Din asemenea vuială, 
floarea caișilor a dat pe afară. 
Și a corcodușilor!

Inima îmi este, 
în continuare, 
întunecată, 
ca oglinda (înnegrită de vreme)
care nu a mai reflectat 
fețe senine. 

La suprafață, 
sunt slim, 
pe dinăuntru, împovărat 
de rana orgoliului... 

„Viața merge înainte” -
o etichetă care nu a fost anulată
de nicio zi a pieirii pământului, 
pe drumul timpului. 

Am urcat în rachetă.
Părăsesc lumea aceasta.
Inima, 
în piept, 
se dezrădăcinează 
mai greu, de sol, 
ca pomul, 
smuls locului, 
de propriile-i roade. 

Teama vine spre mine, 
ca păsările, 
în toamna călătoare. 

Mă uit pe hublou:
peisajul astral mă înghite, 
ca pe bob, 
găina înfometată din curte.

(Va urma)