Secvență de primăvară

Țăranca își ia tălpășița,
dornică a revedea câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă. 
Straiul ei își va scutura 
figurinele din cusătură.

I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare, 
ceea ce și face bărbatul 
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața 
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă. 

Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.

O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! 

O nouă primăvară

Un meșteșugar nocturn 
a bătut flori în crengile de prun. 
Ciocănelul de abur s-a auzit, prelung.

Altul a pus farmec în gâturile păsărilor,
însoțit de un amic, dăruit 
cu arta de a le fi ascuțit glasul. 

La fel, 
în orele noastre, 
îngerii detașează, din sufletul lor,
stări de bucurie sau de melancolie,
pentru a le trăi noi -
ei stau, la poarta raiului,
în șiraguri. 

Din colțul tău, 
ai zice, despre cosmos,
că este un piept viteaz,
care poartă scutul minunilor, 
cu mândrie, 
când, de fapt, coliziuni
și explozii rezidă în sine. 

Totul este aparență...
De ce nu ar fi poemul meu 
o suprafață lină
a adâncului în dezbateri, mereu?