Când, sub stresul diurn, nu-mi mai rămâne suflu să supraviețuiesc, mă duc la scris, fapt care devine, astfel, pentru mine, rezerva mea de viață.
Astăzi…
Am sau nu* motive de a mă considera sub vremi…
Plictisul erodează bucuria de a trăi. Este nevoie de o punte, pentru suflet, cu alt orizont. Deschid laptopul sau o carte și mintea se duce, pe cărarea vremii, oriunde mi se pare că au fost raze de lumină, precum aici: https://historia.ro/sectiune/general/distractiile-bucurestiului-interbelic-o-zi-de-2281758.html
Evocarea acelor timpuri (pe un site de istorie) îmi readuce dispoziția de a scrie, după ce, în interiorul meu sufletesc, am împrumutat, cu forța imaginației, modalitatea de a trăi atunci*, în perioada interbelică. Mă prevăd într-o casă dintr-un cartier central: forfota străzii mă anunță despre fervoarea oamenilor obișnuiți, ieșiți la plimbare, în „repaosul duminical”.
Sau trebuie să fi fost plăcut să-mi fi dus traiul și într-un cartier mărginaș: aș fi pășit, cu îndrăzneala eroului (din La țigănci de Mircea Eliade) de a sonda zone crepusculare, dar urbane, în vagonul tramvaiului electric. Până la destinație, probabil Calea Victoriei, arteră care l-a încântat și pe Cezar Petrescu (autorul unei cărți fix cu acest titlu: Calea Victoriei) aș fi agreat călătoria cu tramvaiul, pe a cărei durată, îmi făceam un plan ce magazine să colind sau care dintre comercianți deține bragă mai rece.
Mă cufund în timpul trecut al vieții mele și retrăiesc stările pe care le aveam și de fiecare dată când mă consacru propriei biografii, întâi de toate, în imaginație, apare poteca, străjuită de salcâmi și nuci bătrâni, înspre câmpul Cleanovului. De aici, îmi reconstitui trecutul, cu vraja poeziei, fiindcă m-am jucat exuberant și plin de încredere în ce îmi va pune mie deoparte viața.
Nu pătrund singur în acea viață, ci mă însoțește atmosfera (livrescă) din volumul Balade și idile de G. Coșbuc, din care am reținut și mi-a rămas ca o undă în suflet, voioșia satului transilvănean („De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil.
De pe sub fagi, de pe colină”.
Note de subsol:
- Am sau nu* motive de a mă considera sub vremi
Am sau nu treabă…
FARFURIDI (cu intenţie fină): Pe venerabilul d. Trahanache l-am văzut intrând la Caţavencu, astăzi pe la zece, când mă duceam în târg… Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg…
BRÂNZOVENESCU: Ei!
FARFURIDI: Pe respectabila madam Trahanache am văzut-o ieşind de la Caţavencu tot astăzi pe la unsprezece, când mă-ntorceam din târg… Eu, am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…
BRÂNZOVENESCU: Nu-nţeleg.
FARFURIDI: Cum nu-nţelegi? la unsprezece fix…
Sursa: https://www.globalinfo.ro/z/ion_luca_caragiale_scrisoare_pierduta.htm
A FI TRĂIT ATUNCI…
Într-o discuție în cancelarie, pe seama unei remarci pe care am popularizat-o, remarca aparținea unei tinere inteligente: că ea ar fi preferat să trăiască în perioada adolescentului miop (personajul central din romanul lui Mircea Eliade), fiindcă nu ar mai fi avut obsesia televizorului, una (nu mai știu cine) dintre colegele mele a consimțit, dar, dintr-un colț s-a auzit: „Ai fi trăit atunci, dar astăzi ai fi fost moartă”. „Da, a continuat colega mea, dar aș fi trăit atunci”.