Printre noi, zboară zeci de păsări…
Câteva ar fi fost de ajuns pentru a mă purta peste oraș.
Ar fi fost culmea să cad iar din zbor
în brațele cui nu am vrut să stau.
Păsările fără minte au dus prea departe
coșul de nuiele,
în care am visat ca un pui,
depărtându-mă prea mult de sinele meu,
în care s-au însăilat melancoliile
întâlnirilor pierdute în ceas de amurg.
În coșul, încrustat cu modele solare,
lucrate de un meșter popular cu mâini de faur antic,
am luat obiectele cele mai de preț, foi și pix.
Când au văzut
că apucaseră să poarte în gheare lăcașul
unui exponent al altei specii,
păsările au dat drumul coșului,
înainte ca eu să fi trecut, în eternitatea paginii,
vibrația aripilor în bătaie și cântecul triumfal.
Mintea m-a ajutat să scot din amintire plutirea
și, astfel, m-am salvat de la destrămare –
am reconstituit pe cer strălucirea zborului.
„Doar atunci îți voi mângâia sufletul,
când nu te vei mai ascunde în spatele unor măști” –
a fost gândul care a deranjat alaiul păsărilor geloase
și pe care l-au aflat din murmurul meu.