Unele suflete îmi strigau să plec, 
fiindcă prezența mea
le aprindea mai tare decât jarul de la cărbuni.

Altele m-au chemat:
„Rămâi cu noi să ne aducem aminte
de căldura casei, din viețile trecute!
Lumina ta rece 
ne umple de o amintire străină dogorii".

Deasupra fiecărei umbre, am văzut sfori,
care o țineau prinsă ori o coordonau lent.
Rugăciunile celor vii semnalau un exil
în balonul Purgatoriului, o șansă de salvare:
„O, încă mai este speranță, încă mai este,
dar nu și pentru noi!" răspundeau
vocile celor în mantii de aur,
a căror căptușeală de plumb
împovăra atât de mult comunicarea,
încât vorbele lor nu se mai înălțau.

În lumea de dincolo, abstractul moralității
devine materie, dialogul nu mai are coduri:
„Nu, mi s-a răspuns citindu-mi gândul,
ai doar senzorialitatea specifică la ceea ce nu te caracterizează".
„Ah! am exclamat eu, asemenea unui Evrika!
acolo unde conversez, mă potrivesc cu firea și faptele".

Ecoul acestui truism mi-a readus claritatea:
în jurul meu, o mulțime de halate albe,
de care am tras, convins că sub ele
regăsesc vorbe grele de plumb.

La granița cu lumea de apoi,
unde poți să-l iei pe Leonardo da Vinci în avion,
am avut previziunea unei migrații totale a oamenilor,
dintr-un viitor ce-i împingea în dezastru,
spre un trecut luminos.

Am văzut marea trecere a oamenilor,
din umbra prezentului în luminile trecutului
și în acel vis am înțeles suferințele 
și toate speranțele răscumpărării lor.

M-am trezit pe scena unui amfiteatru... 
Cei din primele rânduri erau atât de arși, 
încât strigătul disperat le era cenușă: 
mi-au sugerat să plec mai grabnic, 
pentru că îi aprind cu prezența mea acolo 
mai mult decât jarul de la cărbunii de sub ei.
Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau: 
Mai rămâi aici să ne amintim de spațiul casnic din fosta viață! 
Lumina prezenței tale, 
de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală, 
este rece și atenuează dogoarea. 
Deasupra fiecărei tenebre, 
observam sfori care o blocau sau o coordonau lent, 
separat de celelalte, 
în afara amfiteatrului. 
Exilul abia așteptat (în balonul Purgatoriului) 
avea cauză în rugăciunile celor vii. 
În sfârșit, mai este o șansă! 
Mai este, mai este, dar nu și pentru noi! 
Vocile răspunzând ideii mele aparțineau 
unor suflete îmbrăcate în manta de aur. 
M-am dus extaziat să le vorbesc. 
Căptușeala de plumb – am observat în apropiere –
le împovăra la propriu atât de mult comunicarea, 
încât vorbele înseși nu mai plecau în plutire. 
În lumea de apoi, 
abstractul trăsăturii morale se materializează. 
Dialogul nu mai are nevoie de cod. 
Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul, 
ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează.
A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika! 
acolo unde conversez, mă încadrez cu firea și specificul faptelor. 
În ecoul truismului respectiv, 
mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe 
de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb. 
 
La granița cu lumea de apoi,
acolo unde există posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, 
am avut previziunea unei migrații totale a oamenilor, 
dintr-un viitor care-i împingea în dezastru, 
înspre un trecut luminos.