Unele suflete îmi strigau să plec, 
fiindcă prezența mea
le aprindea mai tare decât jarul de la cărbuni.

Altele m-au chemat:
„Rămâi cu noi să ne aducem aminte
de căldura casei, din viețile trecute!
Lumina ta rece 
ne umple de o amintire străină dogorii".

Deasupra fiecărei umbre, am văzut sfori,
care o țineau prinsă ori o coordonau lent.
Rugăciunile celor vii semnalau un exil
în balonul Purgatoriului, o șansă de salvare:
„O, încă mai este speranță, încă mai este,
dar nu și pentru noi!" răspundeau
vocile celor în mantii de aur,
a căror căptușeală de plumb
împovăra atât de mult comunicarea,
încât vorbele lor nu se mai înălțau.

În lumea de dincolo, abstractul moralității
devine materie, dialogul nu mai are coduri:
„Nu, mi s-a răspuns citindu-mi gândul,
ai doar senzorialitatea specifică la ceea ce nu te caracterizează".
„Ah! am exclamat eu, asemenea unui Evrika!
acolo unde conversez, mă potrivesc cu firea și faptele".

Ecoul acestui truism mi-a readus claritatea:
în jurul meu, o mulțime de halate albe,
de care am tras, convins că sub ele
regăsesc vorbe grele de plumb.

La granița cu lumea de apoi,
unde poți să-l iei pe Leonardo da Vinci în avion,
am avut previziunea unei migrații totale a oamenilor,
dintr-un viitor ce-i împingea în dezastru,
spre un trecut luminos.

Am văzut marea trecere a oamenilor,
din umbra prezentului în luminile trecutului
și în acel vis am înțeles suferințele 
și toate speranțele răscumpărării lor.