M-am trezit pe scena unui amfiteatru... 
Cei din primele rânduri erau atât de arși, 
încât strigătul disperat le era cenușă: 
mi-au sugerat să plec mai grabnic, 
pentru că îi aprind cu prezența mea acolo 
mai mult decât jarul de la cărbunii de sub ei.
Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau: 
Mai rămâi aici să ne amintim de spațiul casnic din fosta viață! 
Lumina prezenței tale, 
de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală, 
este rece și atenuează dogoarea. 
Deasupra fiecărei tenebre, 
observam sfori care o blocau sau o coordonau lent, 
separat de celelalte, 
în afara amfiteatrului. 
Exilul abia așteptat (în balonul Purgatoriului) 
avea cauză în rugăciunile celor vii. 
În sfârșit, mai este o șansă! 
Mai este, mai este, dar nu și pentru noi! 
Vocile răspunzând ideii mele aparțineau 
unor suflete îmbrăcate în manta de aur. 
M-am dus extaziat să le vorbesc. 
Căptușeala de plumb – am observat în apropiere –
le împovăra la propriu atât de mult comunicarea, 
încât vorbele înseși nu mai plecau în plutire. 
În lumea de apoi, 
abstractul trăsăturii morale se materializează. 
Dialogul nu mai are nevoie de cod. 
Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul, 
ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează.
A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika! 
acolo unde conversez, mă încadrez cu firea și specificul faptelor. 
În ecoul truismului respectiv, 
mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe 
de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb. 
 
La granița cu lumea de apoi,
acolo unde există posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, 
am avut previziunea unei migrații totale a oamenilor, 
dintr-un viitor care-i împingea în dezastru, 
înspre un trecut luminos.