Imaginea este de la Leptokarya…

Între plajă și mare, există o porțiune cu pietre mari, pietroaie. Cel mai convenabil, pentru a nu-ți supune tălpile unui chin inutil, este să te arunci repede în valuri – în Grecia, cel puțin în iunie, nu simți diferența între temperatura de pe țărm și cea din mare. Nu este nevoie să te obișnuiești cu apa.

După primii pași, vine o adâncitură, după care te trezești în apa înaltă (și în apropierea țărmului!), de la doi metri în sus.

Împreună cu prietenii mei, Spirache și Cristi, excelenți competitori la turnir, am petrecut multe ceasuri în apă, numai în glume.

Niciunul dintre noi nu am râs poate mai mult niciodată.

Își găseau să spună o poantă, tocmai când eu începeam să înot; trebuia să renunț la tentativă, pentru că înghițeam apă, de la râs.

Cu o piatră pătrată în mână, pe care apa a lustruit-o cu migală, Cristi își imagina cum va citi a doua zi, imitând pe cineva, a cărui predilecție era să improvizeze sau să expună, prin viu grai, un text „scris ieri”, pe seama unui eveniment domestic.

Improvizația lui Cristi – Spirache poate confirma – era de Oscar! Cu șapca albă pe cap, regăsea un asemenea ritm al lecturii, încât orice ar fi pronunțat („țara noastră se sfârșește acolo unde începe a vecinilor”, „ieri, am plantat praz” etc.) părea coborât din tragediile antice, semnate de Eschil, Sofocle sau Euripide.

(Va urma)