Pomii sunt ca niște stâlpi de verdeață, 
care susțin culoarea cerului. 

Ce vitejie pe furnici 
să se încumete să urce pe scoarță! 
Bobul de grâu pe care-l poartă se aude, 
uneori, 
căzând în iarbă, ca un sac din căruțe.

Urechea mea înregistrează sunetele 
într-un sertar al sufletului, 
pe care-l voi deschide mai târziu, 
când ziua va trece în vid.
 
Bobul se rostogolește de pe coroanele înfrunzite, 
dar cadrul va reînvia, 
odată cu vibrația care va mișca scara timpanului, 
prin amintire.  

Cristian păstrează convingerea, exprimată cu o gravitate care nu îngăduie zâmbetul, că sub pielea istorică a Romei pulsează un oraș subteran, tainic și viu, ascuns privirii profane. Mi-a povestit, cu un fel de fervoare reținută, cum a fost de serviciu la Panteon — acel templu al spiritului antic, care sfidează timpul și rațiunea — și cum a rămas uimit de deschiderea rotundă, perfectă, de aproape douăzeci de metri, lăsată voit în mijlocul cupolei. O rană deschisă spre cer, fără acoperiș, fără sticlă, fără apărare — și totuși, prin ea nu cade niciodată ploaia. Acel „niciodată” rostit de Cristian are ceva din absolutul unei revelații, al unei experiențe care scapă fizicii și se apropie de mit.

Fiind de serviciu la Panteon într-o seară târzie, când vocile orașului par să se stingă în tăcerea pietrelor milenare, Cristian a fost invitat de administratorul clădirii să coboare sub edificiu. A acceptat, mărturisește el, cu o curiozitate firească, dar fără să intuiască nimic din ce avea să urmeze. Au pătruns adânc, sub temelii, iar ceea ce a descoperit acolo pare desprins dintr-o viziune. „Părul mi s-a făcut măciucă” — spune el, și expresia capătă greutatea unei stupefacții autentice. În fața lui se deschidea o stradă luminată, cu case locuibile pe ambele laturi, ca într-un cartier viu, dar tăcut, suspendat între real și fantastic. A simțit cum picioarele i se înmoaie, cuprins de o teamă fără nume, și a cerut să se întoarcă, în ciuda insistențelor administratorului, care voia să continue coborârea în necunoscut. În acel moment, ceea ce părea o simplă incursiune s-a preschimbat într-o experiență a limitei — o confruntare cu un trecut care, sub lespezile Romei, nu se lasă nicicând îngropat pe deplin.

Ceea ce tulbură în povestirea lui Cristian nu este doar ineditul situației, ci natura însăși a descoperirii. Căci el nu vorbea despre o așezare romană străveche, despre vreo relicvă urbană conservată sub straturi succesive de istorie — ci despre un oraș viu, modern, perfect funcțional, contemporan cu noi și totuși ocultat privirii publice. O lume paralelă, luminată artificial, cu case locuite de oameni nevăzuți, cu artere tăcute care se ramificau de o parte și de alta, ca într-un vis lucid. Nu ruine, nu pietre muzeificate, ci o rețea urbană în plină activitate, scufundată sub Panteonul Romei ca un secret păzit cu sfințenie. Iar spaima lui nu venea din întâlnirea cu trecutul, ci din confruntarea cu o realitate care sfidează logica vizibilului. A vrut să se întoarcă — nu din prudență, ci dintr-un instinct al conservării pe care rațiunea nu-l putea controla. Administratorul îi cerea să meargă mai departe, dar dincolo de acel prag, intuia, nu l-ar mai fi așteptat doar misterul, ci poate exilul din lume.

Vorbim pe WhatsApp, despre fundașul FCSB -ului…
-Fundașul ăla a făcut de râs mulți portari. Ai văzut cum s-au aruncat să scoată mingea, de pe stânga pe dreapta, ca un leopard… Dacă era mai devreme portar, egala Cfr-ul.
-S-a aruncat spre roșu (cartonaș roșu), adaug.
-Ce roșu? S-a aruncat spre curcubeu.

Pe WhatsAap…

Îl întreb pe vărul Cristian despre vremea la Roma.
Îmi răspunde:
– E un miros puternic de salcâmi și de lămâi, dar s-a uscat iarba.
– Mă mir, că, din ce mi-ai spus, a plouat mereu.
– S-a uscat de bătrânețe. Ce? Eu, dacă trăiesc bine, nu mai îmbătrânesc?

Vorbesc pe WhatsApp cu vărul Cristian. E la serviciu – supraveghează parcarea unui hotel. Îi spun că nu mi-a mai apărut pisica. De fapt, nu era a mea. Venise de la vecini, dar se obișnuise la mine. Albă cu pete roșiatice și ochii albaștri, la fel ca pisica lui.

„Uite!”, zice el, brusc: „Pis! Pis! Pis!”.
„O mașină de Galați, un Mercedes, cu numărul de înmatriculare: GL – PIS.
A coborât o româncuță”.

N-am întrebat ce legătură are cu pisica. A zis doar că semăna puțin cu ea.

Acest al patrulea volum al ediției critice Amprente și voci, subintitulat sugestiv Spiritul Olteniei, este rodul constanței universitarului Florea Firan și se distinge prin amploare analitică și prin caracterul monografic exclusiv, consacrat scriitorilor, ale căror opere sunt ancorate în spațiul geografic și cultural al Olteniei. Trebuie afirmat că s-a evitat cu meticulozitate repetiția și nu au mai fost incluși autorii deja analizați în volumele precedente. Prezentul tom adună laolaltă portretele a 51 de scriitori, selectați cu atenție, pentru a reprezenta plenitudinea talentului oltenesc. Demersul selectiv a avut în vedere nu doar criteriul apartenenței geografice, dar și relevanța estetică a operei fiecărui scriitor, astfel încât ansamblul să contureze o imagine coerentă și reprezentativă a identității literare. Autoritatea științifică și viziunea critică a profesorului Florea Firan conferă acestei lucrări soliditate academică.

Volumul se deschide cu figura monumentală a lui Tudor Arghezi, căruia i se acordă un spațiu critic amplu, pe măsura complexității operei lui. Alegerea acestuia ca punct de plecare nu este întâmplătoare, ci reflectă atât dimensiunea sa emblematică în contextul literaturii române, cât și consonanța profundă dintre profilul său creator și intenția generală a lucrării: aceea de a surprinde specificitatea și forța expresivă a literaturii oltenești. Arghezi nu este doar un reper estetic și stilistic, ci și un simbol al unei viziuni literare inovatoare, ancorată în tradiție, dar mereu orientată spre explorarea limitelor limbajului poetic.

Într-o epocă în care revizuirea valorilor culturale s-a făcut cu febrilitate și adesea cu zor injust, operele lui Dinu Săraru, precum și acelea ale lui Adrian Păunescu, au fost supuse unei duble lecturi, în funcție de poziția cronologică față de acel prag istoric numit, cu majusculă adesea abuzivă, Revoluția. Dacă înainte de 1989, ei ocupau poziții privilegiate în ierarhia culturală oficială, asumându-și, în forme diferite, un rol de reprezentare și, uneori, de legitimare a discursului politic, după acest moment de ruptură, percepția asupra lor a oscilat între recuperare critică și respingere vehementă. Florea Firan, spirit echilibrat și cunoscător subtil al contextelor biografice și literare, îi așază în peisajul postdecembrist cu o luciditate care evită atât denunțarea facilă, cât și idealizarea retrospectivă. În lectura lui, cei doi autori nu sunt doar relicve ale unui regim, ci martori complicați ai unei epoci și participanți activi, cu merite și limite, la drama reconstrucției culturale de după 1990. Punctul de vedere asupra operei lui Dinu Săraru rămâne, astfel, neatins de judecățile care au fost formulate în jurul acesteia, inclusiv de încadrările critice care, precum cea a lui Vladimir Tismăneanu, îl fixează pe autor în categoria „exponenților protocronismului”, alături de Paul Anghel sau Eugen Barbu. Dincolo de astfel de etichetări, criticul și istoricul literar Florea Firan păstrează un standard exegetic, orientat spre valoarea intrinsecă a scrisului lui Săraru, surprinzându-i filonul epic, atașamentul față de ethosul românesc și fidelitatea față de o viziune literară cu sorginți în realul concret, dar și în mitologia identitară. În această perspectivă, interpretarea nu se lasă distrasă de grilele ideologizante ale posterității, ci se concentrează asupra continuităților de substanță. Despre Adrian Păunescu, optica este aceeași, de evaluare echidistantă: „problemele și temele pe care acesta le dezbate îi definesc energetismul oltenesc, dar și implicarea în viața contemporană. În această pornire combativă fără repaus, se recunoaște figura poetului ce refuză izolarea turnului de fildeș, preferând, dimpotrivă, arena vieții, unde cuvântul devine armă și ideal” („Societatea noastră e luptă, vis și rană, / Așa e organismul care înfrânge vicii // Ce oameni conduc pe ceilalți oameni? / Cum să scurtăm prostia, să prevenim trădarea? / Aflarea la putere e cel mai dur examen” – Lumea șpalt). Adrian Păunescu, a cărui voce poetică a rezonat cu vibrațiile adânci ale unei istorii trăite și îndurate, se înfățișează, în cadrul literaturii române, drept o conștiință legată organic de fatumul poporului și al țării sale. În osmoza dintre creator și comunitate, dintre vers și destin național, se conturează figura unui poet care nu a conceput arta în afara angajării totale și a transformat scrisul într-o formă de slujire și asumare.

Între poeții moderni, autentici și de certă valoare, dar care au cunoscut o notorietate antumă modestă, se numără și Virgil Mazilescu — poet de o sensibilitate rafinată și de o originalitate remarcabilă, pe drept cuvânt considerat unul dintre cei mai talentați ai generației sale. În lucrarea de față, Florea Firan îi consacră nu mai puțin de opt pagini, într-o exegeză atentă și nuanțată, menită să restituie locul cuvenit unui creator care a preferat discreția zgomotului, dar a lăsat în urmă o operă cu ecouri adânci în conștiința lirică a modernității românești. 

Panorama prozei sudului, totodată, recuperează o sensibilitate aparte – un filon epic marcat de dramatism, mit și introspecție socială – înrădăcinat în ethosul oltenesc, dar cu largi deschideri spre universalitate. Astfel, Florea Firan identifică repere de netăgăduit în creațiile unor autori emblematici pentru filonul narativ românesc din sudul țării: meșteșugul analitic al lui Gib I. Mihăescu (care, „alături de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și Cezar Petrescu, întregește galeria marilor romancieri interbelici”); dramatismul romantic al intrigii, care l-a făcut popular pe Mihail Drumeș; înclinația spre mit și pedagogie epică, specifică lui Alexandru Mitru; evocarea feminității și a destinului cotidian, definitorie pentru opera Ilenei Vulpescu. Prin această abordare atentă a prozei sudului românesc, criticul Florea Firan reconstituie morfologia spiritului narativ autohton, în care tipologiile umane, frământările istorice și vibrațiile afective se coagulează într-o hartă a sensibilității naționale. Într-o vreme când se multiplică formele fără fond, reîntoarcerea la aceste repere devine un exercițiu de igienă critică și, mai ales, un act de reverență față de vocația profund umanistă a literaturii române.

Dintre criticii și istoricii literari, se rețin nume de prestigiu ale culturii române: I. C. Chițimia, spirit erudit și echilibrat; Șerban Cioculescu, fin moralist și polemist de clasă; D. Caracostea, autor de sinteze vaste, întemeiate pe o solidă formație filologică; Pompiliu Marcea, critic animat de o vocație constructivă; Al. Oprea, cercetător riguros al literaturii vechi și moderne; D. Popovici, pedagog exemplar al spiritului analitic — alături de alți reprezentanți ai unei elite intelectuale care și-au închinat viața studiului literar, cu simțul valorii și respectul pentru tradiție.

Prin acest al patrulea volum din Amprente și voci, universitarul Florea Firan propune nu doar o cartografiere a literaturii oltenești, ci și o reflecție de adâncime asupra vocației creatoare într-un spațiu geografic cu veche și fertilă tradiție culturală. Spiritul Olteniei, evocat cu discernământ critic și rigoare analitică, devine aici un semn identitar recognoscibil în fibra stilistică, în nervul expresiv și în temele recurente ale scrisului. Dincolo de relevanța documentară, lucrarea dobândește un caracter formativ, pentru că redă continuitate unui canon regional, care riscă, în noile configurații ale discursului literar, să devină periferic sau uitat.

Florea Firan nu practică o critică declarativă sau militantă, ci o hermeneutică a nuanțelor, în care se întâlnesc rigoarea filologică și empatia culturală. Prin lectura lui, nume precum Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Dinu Săraru sau Virgil Mazilescu sunt recontextualizate în funcție de complexitatea operei și a timpului istoric, nu de ideologii tranzitorii sau de clișeele polemicii postcomuniste. În acest sens, el se înscrie în descendența acelor spirite critice ale culturii române – acelea care au știut să distingă între valoarea autentică și larma conjuncturii, între creația durabilă și efectul de moment.

Într-o epocă grăbită să reevalueze totul, dar rareori cu temei, efortul universitarului Florea Firan rămâne un act de fidelitate față de misiunea criticii: aceea de a limpezi, de a pune în relație, de a conferi sens. Prin sobrietatea tonului, prin temeinicia analizei și prin refuzul oricărei retorici stridente, volumul de față se impune ca o operă de referință în peisajul exegezei românești contemporane. El oferă nu doar o galerie de portrete, ci și o lecție de metodă, o demonstrație că, dincolo de mode și revizuiri, adevărata critică este, înainte de toate, un act de cultură.

Înainte de a merge la medic, Cristian se plânge:

— Ce repede se învârte ceasul! Parcă a luat pastile de energie. Mă împinge înspre medic…

Se uită în oglindă, își potrivește sprâncenele cu degetul ud și oftează teatral:

— Iată-l și pe băiatul ăsta tânăr, simpatic, ușor încovoiat de viață… Poate i se trage de la excesul de gânduri.

Acest al patrulea volum al ediției critice Amprente și voci, subintitulat sugestiv Spiritul Olteniei, este rodul constanței profesorului universitar Florea Firan și se distinge prin amploare analitică și prin caracterul monografic exclusiv, consacrat scriitorilor, ale căror opere sunt ancorate în spațiul geografic și cultural al Olteniei. Trebuie afirmat că s-a evitat cu meticulozitate repetiția și nu au mai fost incluși autorii deja analizați în volumele precedente. Prezentul tom adună laolaltă portretele a 51 de scriitori, selectați cu atenție, pentru a reprezenta plenitudinea talentului oltenesc. Demersul selectiv a avut în vedere nu doar criteriul apartenenței geografice, dar și relevanța estetică și conceptuală a operei fiecărui scriitor, astfel încât ansamblul să contureze o imagine coerentă și reprezentativă a identității literare. Autoritatea științifică și viziunea critică a profesorului Florea Firan conferă acestei lucrări soliditate academică.

Volumul se deschide cu figura monumentală a lui Tudor Arghezi, căruia i se acordă un spațiu critic amplu, pe măsura complexității operei lui. Alegerea acestuia ca punct de plecare nu este întâmplătoare, ci reflectă atât dimensiunea sa emblematică în contextul literaturii române, cât și consonanța profundă dintre profilul său creator și intenția generală a lucrării: aceea de a surprinde specificitatea și forța expresivă a literaturii oltenești. Arghezi nu este doar un reper estetic și stilistic, ci și un simbol al unei viziuni literare inovatoare, ancorată în tradiție, dar mereu orientată spre explorarea limitelor limbajului poetic.

Într-o epocă în care revizuirea valorilor culturale s-a făcut cu febrilitate și adesea cu zor nedrept, operele lui Dinu Săraru, precum și acelea ale lui Adrian Păunescu, au fost supuse unei duble lecturi, în funcție de poziția cronologică față de acel prag istoric numit, cu majusculă adesea abuzivă, Revoluția. Dacă înainte de 1989, ei ocupau poziții privilegiate în ierarhia culturală oficială, asumându-și, în forme diferite, un rol de reprezentare și, uneori, de legitimare a discursului politic, după acest moment de ruptură, percepția asupra lor a oscilat între recuperare critică și respingere vehementă.

Florea Firan, spirit echilibrat și cunoscător subtil al contextelor biografice și literare, îi așază în peisajul postdecembrist cu o luciditate care evită atât denunțarea facilă, cât și idealizarea retrospectivă. În lectura lui, cei doi autori nu sunt doar relicve ale unui regim, ci martori complicați ai unei epoci și participanți activi, cu merite și limite, la drama reconstrucției culturale de după 1990.

Profesorul Florea Firan notează că „problemele și temele pe care Adrian Păunescu le dezbate îi definesc energetismul oltenesc, dar și implicarea în viața contemporană”. În această pornire combativă fără repaus, se recunoaște figura poetului ce refuză izolarea turnului de fildeș, preferând, dimpotrivă, arena vieții, unde cuvântul devine armă și ideal („Societatea noastră e luptă, vis și rană, / Așa e organismul care înfrânge vicii // Ce oameni conduc pe ceilalți oameni? / Cum să scurtăm prostia, să prevenim trădarea? / Aflarea la putere e cel mai dur examen” – Lumea șpalt). Adrian Păunescu se înfățișează în cadrul literaturii române drept o conștiință legată organic de destinul poporului și al țării sale, un participant pasionat, a cărui voce poetică a rezonat cu vibrațiile adânci ale unei istorii trăite și îndurate. În această osmoză dintre creator și comunitate, dintre vers și destin național, se conturează figura unui poet care nu a conceput arta în afara angajării totale și a transformat scrisul într-o formă de slujire și asumare.

De asemenea, optica profesorului Florea Firan asupra operei lui Dinu Săraru rămâne neatinsă de judecățile diacronice care au fost formulate în jurul acesteia, inclusiv de încadrările critice care, precum cea a lui Vladimir Tismăneanu, îl așază pe autor în categoria „exponenților protocronismului”, alături de Paul Anghel sau Eugen Barbu. Dincolo de astfel de etichetări, profesorul Firan păstrează un demers exegetic care se apleacă asupra valorii intrinseci a scrisului lui Săraru, surprinzându-i filonul epic, atașamentul față de ethosul românesc și fidelitatea față de o viziune literară cu rădăcini în realul concret, dar și în mitologia identitară.