Primele au fost de jucărie – o suită – pe care le cumpăram de la Festival (Sărbătoarea teiului); aveau carcasă colorată și curea fragilă, interesantă, cu modele de romb.

Doru al lui nea Costel a venit în vizită la noi, prin 1983. La mână, purta un ceas mare, argintiu, electronic, dotat cu luminiță, alarmă și, mai ales, calculator: butoanele albe, de cauciuc scoteau un sunet, un chițăit, la întrebuințare. Tata i-a cerut să-mi cumpere și mie unul…

La începutul liceului, îmi etalam opțiunea occidentală, purtând ceas electronic, la modă. Tata m-a făcut atent, ca nu cumva să mi-l fure sau să mi-l smulgă de la mână cineva – erau obiecte cu preț piperat, pe care le puteai găsi numai în piața sârbilor, la Severin. Îmi era și mie teamă, ferindu-mă de elevii mai mari, dar, într-o zi, la ieșirea din școală, chiar aceștia, față de care manifestam prudență, mă așteptau: să mă coopteze pentru un meci de fotbal, pe bani, cu o echipă de la seral sau de la alt liceu. Planificaseră un meci în ziua aceea și aveau nevoie de mine. Jucam la juniorii Craiovei și mi se cam dusese vestea că știam fotbal. I-am explicat băiatului, care-mi vorbea, că am un ceas extrem de sensibil la transpirație și lovituri. „Ți-l țin eu!” – m-a asigurat, spre marea mea disperare. Dar a fost fair play. Mi-a restituit ceasul în perfectă stare de funcționare, apreciindu-mi și evoluția din teren.

---

În 1988, apăruseră mărcile românești, precum Orex: cadranul rotund era clasic, iar mecanismul, pe quartz, suportat de baterie. Cureaua metalică, de culoare aurie, avea o rotiță, de la care fixam data zilei. L-am purtat pe toată durata serviciului militar. După nouăzeci, se defectase. Ceasornicarul mi-a cerut cinci mii de lei, dublu față de prețul cu care-l cumpărasem. Nu l-am mai reparat și l-am făcut cadou.

---

Din primul salariu de profesor, am achizționat un Poljot mecanic, cu șaisprezece rubine. Mai era unul cu sonerie. Am stat în cumpănă, dar, pentru că al doilea era mai scump, am rămas la primul. Mulți ani, m-am tot întrebat cum s-ar fi auzit acea sonerie; ulterior, marca nu se mai găsea. Am regretat ezitarea și calculul aiurea pe care l-am făcut, întrucât banii, oricum, se duc.

Am dat examen de titularizare și m-am retras la țară, să mă relaxez. Poljot trebuia întors o dată la douăzeci și patru de ore. Cum obișnuiesc și astăzi, acasă nu le port – le dau jos de la mână și le pun pe masă. După două zile, m-am uitat, din întâmplare, la ceas și am văzut că nu s-a oprit:

„Tată, mă duc la Craiova. S-au afișat rezultatele”.

„Te-a anunțat cineva?”.

„Nu” – i-am replicat, dar ceasul „merge” și nu ar fi trebuit.

Nu putea nimeni să mă anunțe. Nu aveam telefon fix. Nu apăruseră cele mobile.

Am sărit în mașină, însoțit de tata. Rezultatele, într-adevăr, erau afișate… Am avut parte de una dintre cele mai frumoase zile din viața mea, zi semnalată de ceas.

---

Am mai multe ceasuri de calitate, precum Pierre Lannier: subacvatic, nu-l dădeam jos de la mână în apa mării sau în bazinele termale.

Totuși, într-o vară, bălăcindu-mă într-o piscină interioară, am simțit, în stânga, lângă șold, o bolboroseală. Când m-am uitat, capacul și garnitura ceasului pluteau. A fost un semn, mi-am dat seama imediat: fusesem propus pentru o funcție, care nu mi s-a mai dat (ce pierdere!).

---

Orele au o energie care, deseori, acționează mecanismele care le indică.

Florea ciungul îl vizita des pe bătrânul, străbunicul meu. Într-o zi, stăteau amândoi pe pat, vorbind de ale lor. Eu mă învârteam pe acolo, manevrând vreo jucărie, dar atent la ei, care, în fond, reprezentau o lume a secolului trecut. Nu aveam mai mult de trei ani, de aceea, mama nu-mi crede amintirea, deși recunoaște tipicul tatonării dintre aceștia doi.

Din senin, Florea s-a prefăcut, râzând, că îl lovește pe bătrânul în cap, tocmai cu mâna ciungă (retezată ceva mai sus de încheietură, de o schijă, în timp ce lupta pe front). Râdea și bătrânul, însă eu eram pradă nedumeririi.

Probabil, m-au văzut pe mine încurcat și s-au potolit. Mă oprisem din joc, pentru hârjoana lor, pe care nu o înțelegeam. Eram gata să-l pârăsc pe Florea mamei sau oricui din familie, aflat pe acolo, în curte, unde am și zbughit-o. De fapt, în pagina aceasta, am zbughit-o, cu amintirea unui moment in care doi bătrâni se întreceau, precum în basm, Greuceanu cu Faurul-pământului.

Unul dintre ei era unchiul Barbu, vecin cu noi, rămas cu o rană la ochiul drept – care-i lăcrima – , rană căpătată pe frontul Primului Război Mondial, unde fusese combatant. Născut înainte de 1900, unchiul Barbu a trăit până în 1986; purta pălărie, gura îi era puțin stâmbată, fie de la rană, fie de la Parkinson, boală de care suferea, odată cu înaintarea în vârstă, vorbitul fiindu-i facil gângăvit. Periodic, venea la tata să-l radă (tata bărbierea atent), însă, când pleca, ne șterpelea câte ceva din casă, lucruri pe care ai mei le revedeau în posesia acestuia mai târziu, fără a i le cere înapoi sau a-i reproșa gestul, urmând a fi mai vigilenți, data viitoare. Dar avea talent la furat, fiindcă niciodată nu l-am surprins „agățat” de obiectele noastre, dintre care îmi amintesc de serviciul de tacâmuri de inox, cuțite – în special: s-au mutat „singure” în bucătăria bătrânului.

Sub umbra unui pom, în poiană, totuși, mi-a răspuns la o întrebare: „Cum era pe front?”. „Atunci, nu mișunau mașini, ca astăzi, armele erau transportate în căruțe, iar tunurile, trase de cai”. Atât mi-a spus, ceea ce mi s-a părut destul de puțin, față de experiența colosală pe care a trăit-o din plin. Evident, am insistat să-mi povestească mai mult, să evoce acte de vitejie, precum știam eu din filme, dar destoinicul meu interlocutor își fixa privirea pe Banița și devenea mut, ca vremea care-i trecuse.

Când History Chanell redă imagini din Marele Război, mărturisirea moșului Barbu îmi pare suită pe ecran, fiindcă predominante sunt secvențele cu tunuri mișcate de cai sau bătând înspre inamic; vecinul mi-a relevat esența.

---

Primăvara, mama mă striga să ies în grădină, de acolo de unde puteam contempla narcisele galbene din spatele casei lui Barbu. Noi le numeam „ghiocei galbeni”. Era momentul în care unchiul Barbu creștea în ochii mei, odată cu florile, dar, prin caracter, ulterior, tot el scădea.

---

În 1980, la sugestia unchiului Victor, tata a cumpărat un televizor Sirius 251, cu buton zincat. Vechiul Orion se defectase, din cauza lămpii PL 36, care a ars. În dreptul difuzorului, am lipit un abțibild, reprezentând un dinozaur în junglă. Abțibildul, pe care l-am luat dintr-un pachet de gumă, era singura pată de culoare, fiindcă televizorul era alb-negru, nu cred că exista în țară vreunul color sau chiar dacă s-ar fi găsit, era tot degeaba: abia prin 1986 – 1987, s-au transmis emisiuni sau filme „parțial color”, mențiune care apărea în programul săptămânal, publicat în ziare. O imagine bună însemna să nu fie cu „pureci” sau să fie redată de un televizor de mari dimensiuni, precum marca Diamant.

La acest tv Sirius, cărat dintr-un cartier într-altul, când ne-am mutat, au privit ai mei Revoluția de la Timișoara, oraș martir, inimă a voinței de libertate.

---

La începutul anilor nouăzeci, era un iureș urban de nedescris. Cele mai căutate magazine erau cele de haine. În acest iureș, mă prinsesem și eu. Însoțit de tata și de finul Fan, am intrat într-un magazin „particular”, care abunda în marfă turcească. Erau la modă „costumele de blugi” (geacă și pantaloni). Cam ce purta unul, vedeai la toți, numai mărimile, evident, difereau. Pentru prima dată, mi-am luat blugi cu tivitură exterioară. Inițial, am crezut că am fost înșelați și ni s-a livrat un produs contrafăcut.

În orice magazin intrai, suna muzica din casetofoane mari, cu două boxe și două dispozitive de rulare a casetelor, beculețe peste tot pe Lipscani, un bâlci modern.

---

După o vreme, în vitrine, apăruseră televizoarele color, care-ți luau ochii prin calitatea imaginii. Am achiziționat și noi un Megavision, puțin îndoiți, pentru că intenționam să luăm un Sharpe, dar unul, cât o ghighilice, ar fi costat cât al nostru. Primul meci vizionat la Megavision a fost de hochei pe gheață, sport care începuse a-mi plăcea mai mult decât fotbalul. Când s-au reluat campionatele, m-am reacomodat cu dificultate la fotbal: față de hochei, rutina erorilor părea mai extinsă temporal.

Mocioi, coleg de facultate cu mine, mai trecea pe la noi: „Johny, mi s-a adresat extaziat, televizorul tău este de la mama lui! Pe toate piesele este imprimată marca, inclusiv pe firul de alimentare”.

---

Pe atunci, până în apropierea anului 2010, televizoarele costau o avere. Astăzi, casa de la țară găzduiește o istorie a tehnologiei vizuale, dar și a eforturilor familiei noastre de a fi beneficiat de aceste aparate.

Primisem cadou un telefon galben. Îl întorceam de la cheiță, ridicam receptorul, vorbeam cu te miri cine, în timp ce soneria îl zguduia. Tata îmi spusese că este un arc înăuntru care dirijează mecanismul. Până atunci, auzisem numai de arcul cu săgeți, iar lângă acela din aparat, eram convins că stă un omuleț, atent la cheița mea, când o învârteam. După ce activasem, în atâtea rânduri, telefonul, mi-a trecut prin cap să-l desfac și să-mi lămuresc situația dinăuntru. Am tras de capac, nu știu ce forță am avut, fiind copil de patru – cinci ani, dar a crăpat la un colț și s-a rupt. Arcul a sărit și m-a ciupit de mână. Am plâns pentru jucăria stricată, nu pentru durere. Tata a pus foc pe paie, certându-mi demersul, fără a-mi fi bănuit curiozitatea nemăsurată care zbârnâia, în sinea mea, mai tare decât soneria.

---

Mai mare, am reușit să vorbesc la un telefon adevărat, în casa bunicului matern, al cărui serviciu era de factor poștal. Invenția lui Graham Bell trona, la propriu, în cameră, precum un sfătos în consiliu. Masa de lemn, acoperită cu pânză înflorată, îi conferea mister și amploare. Eram atras de rotila transparentă, marcată cu numere negre, care ieșeau în evidență, prin contrast cu ambalajul alb. Stăteam cu sufletul la gură să aud cârâitul mecanic, mai rar la format, când degetul se proptea în frâna de tablă, și degajat la recul, precum atletul o rupe la fugă, după ce pocnetul pistolului îi semnalează startul. Nu puteam sălta receptorul din furcă: „Se vede-n centrală clapeta picată” – îmi explica bunicul. Totuși, la insistențele mele, și-a apelat colega vigilentă, rugând-o să mă intercepteze într-un mic dialog. Timorat de propria-mi timiditate, abia răspundeam la întrebări: câți ani am sau cum învăț la școală. Cea mai grea întrebare a doua era, fiindcă ezitam în a-mi autoevalua prestația de la clasă. Femeia îmi părea o pitică vorbitoare, substituită dimensiunilor aparatului. Glasului care ajungea la mine de undeva depărtat, dintr-o peșteră a epocii de piatră, îi făuream un chip în imaginație, după cum obișnuiesc și în prezent, cu aceia pe care îi am interlocutori pentru prima dată.

---

Când mă plimbam prin grădină, prins în meditație, mă gândeam la America, precum la altă planetă. California era denumirea care mă vrăjea. Aflasem că, acolo, sunt două recolte pe an. Să mănânc de două ori pere, ce bine ar fi! – așa-mi spuneam, în timp ce scuturam pomul, roditor numai vara. Dar să fi stat la umbră, cu un pas în ogaș, savurând o fructă și să vorbesc în New York sau oriunde în lumea largă – nici nu am auzit pe nimeni să fabuleze în copilăria mea și nici nu am anticipat o asemenea lejeritate comunicațională, de domeniul fantasticului.

Prin urmare, aveam motive, în copilărie, să privesc telefonul ca pe un mecanism spectacular, cu viață în el.

Primul pistol de care-mi amintesc a fost unul de plastic, de tir. Era însoțit de o țintă desenată, ca la olimpiadă. Săgețile aveau în capăt o ventuză roșie, de cauciuc. Fixam pe ușa camerei ținta de tablă și trăgeam, ochind cum văzusem în filme; mă mai aruncam prin pat, ferindu-mă de trasoarele imaginare.

Într-o iarnă, pe când mă frământam să prind centrul țintei, au venit unchiul Ionel și tanti Niculina, tineri amândoi, studenți la ISE. Au intrat în jocul meu. Tanti Niculina a luat pistolul și l-a apropiat de ochiul drept, după cum o învățaseră la armată să tragă – susținea. A apăsat pe trăgaci, săgeata însă a zburat alături, în canta de apă. Unchiul a contrazis-o:

„Dacă-l ții prea aproape, îți sare praf de pușcă în ochi sau scânteia de la percutor. Uite cum se ia linia de ochire!”. Asistam și eu la demonstrație, plin de curiozitate.

Unchiul s-a poziționat ferm, băț în picioare, a întins brațul drept, a închis ochiul stâng și a tras, în timp ce, două secunde, și-a ținut respirația. Săgeata și-a atins ținta și a câștigat „școala lui de armată” de la grăniceri, de acolo de unde are o poză călare.

---

Cel mai „longeviv” pistol al meu a fost unul roșu, cu pat negru. Era o imitație a mărcii Beretta. L-am ținut mult timp, poate și acum mai zace prin vreo ladă. Când mă plictiseam, păcăneam din el. Ajunsesem să vreau să-l stric și, totuși, nu se defecta. Cel mai mult l-am întrebuințat în apartamentul din Brazdă. Am doborât cu el atâția spioni, cât nu încăpeau în filmele de propagandă. L-am cumpărat pe fondul vizionării filmului Kojak. Serialul rula sâmbăta seara. Venea și mama Ioana să-l urmărească, nu pe polițist, ci acțiunea americănească. Țineam televizorul Orion Budapest pe o masă, în camera a doua mai bună. De-a latul peretelui, tata a instalat o bancă de lemn, acoperită cu pătură de lână, țesută în război. De pe acea bancă ne uitam la film. Mama Ioana ignora apogeul demersului detectivist al lui Kojak, moțăind. Gestul ei scădea din emoțiile mele, care empatizam cu protagonistul, fiindcă îmi dădeam seama că epilogul nu este la fel pentru toată lumea, decât pentru aceea implicată. Dacă închid și eu ochii, sar peste momentele de cumpănă preîntâmpinate de erou, dar nu închideam decât unul, mă uitam pe furiș, ca nu cumva, de după colț, să intervină inamicul.

---

Miercuri seara, se difuzau filmele cu John Wayne. Fascinația pentru echipamentul lui a fost motivul pentru care am cumpărat, ani la rând, pistoale de cowboy, cu pat încrustat cu diverse capete de bou; butoiașul scotea capsele care pocneau și scoteau fum la atingerea cocoșului de fier, acționat de trăgaci. Eram încântat de fumul de la pucioasă. Pe tindă, așezam pături multe, una peste alta, drept șa, de un stâlp, legam sfori mai late, pe care trebuia să le fi simțit ca frâie în mâini. La șold, purtam centură, în care-mi fixam pistolul. Cu pintenii, izbeam în zid, ca în burta unui cal, să-i zoresc mersul. Săream din șa, ferindu-mă din calea unei săgeți expediate de indieni iscusiți.

Când nu mai aveam punguțe de capse, făceam pușcă din tulpini de floarea-soarelui, numai să-mi continui lupta cea dreaptă, pentru fâșia de pământ american și să-mi dovedesc talentul de mânuitor al armelor de foc.

Imboldul de a-mi etala talentele, în sprijinul inimii dedicate unei fete, mi-a rămas viu, ca în happy end-ul de pe ecran.

Unul dintre jocurile mele preferate era Nouă pietre sau Castel. Îmi consumam energia, după bunul plac: ocheam bine. aveam priză la mingea albastră, mică, de nouă lei, pe care o aruncam în adversar, alergam de mama focului, să nu fiu, la rândul meu, atins.

În poiană, odată, Cezar al lui Lală, mai mare cu patru ani, m-a luat la țintă, ajungând, în joc, foarte aproape de mine. A aruncat mingea tare, cât a putut el, însă m-am ferit, fiindcă-i pândisem gestul și am avut reflex. Mingea s-a prins în gardul de sârmă al lui Cioacă, iar până a fost „descâlcită” de acolo, am aranjat, pe îndelete, pietrele una peste alta, strigând, cum se obișnuia: „Castel!”. Și la auzul acestui cuvânt, micul turnuleț al nostru îmi părea parte dintr-un castel medieval, cu mine arcașul iscusit de la crenel.

Când jucam în drum, la Mamut în poartă, pe seară, bărbații care se adunau pe la case, de la un rom băut la MAT, ne cereau mingea, să dea cu ea în „pietre” și procedau ca în armată: luau linia de ochire, printr-o cătare imaginară, își țineau respirația o secundă și aruncau. Noi râdeam, fiindcă unii dintre ei se bălăngăneau. Efortul mai mult îi amețea. Cel mai bun țintaș era nea Tică Mamut, indiferent de starea în care se regăsea. Arunca și de la mai mare distanță, față de marcaj, o dungă în pământ, făcută cu nuiaua.

Într-o primăvară, veniseră teniși chinezești la magazin, erau albi, cu talpa verde. M-am jucat, în prima zi când i-am purtat, până s-a înserat de-a binelea. Transpirasem, respiram relaxat, am intrat în curte, dezamăgit că ziua se încheia. Guguștiucii nu încetau să cânte. În tindă, am mâncat dragavei cu mămăligă, ouă prăjite în tigaie, însă dispoziția sufletească pe care o aveam m-a înălțat la stelele de pe cerul anului acesta, 2021.

Ieri, mama a pregătit musaca. Era convinsă că-mi face o surpriză culinară, dar eu nu mă dau în vânt după musaca. Mirosea în toată casa numai a usturoi… Cu toate acestea, în mâncare, nu am dat peste niciun cățel vegetal. Nu i-am spus nimic, dar nu-mi depășeam nemulțumirea, pentru că, din carnea aceea tocată, ar fi putut găti niște chiftele. Mai mult, mi-a adus, pe farfurie, un cartof fiert, tăiat pe jumătate, îndemnându-mă să-l ung cu unt: „Adi așa-i mănâncă și-i declară delicatesă”.

---

Deschisesem revista „Caiete critice”, interesat de un articol despre Sadoveanu. Mama se alerta pe sus, în cameră. Strigă la mine: „S-a spart o țeavă la țară. În beci, apa este până la genunchi”. Pe la acea oră, mă prinsese ușor somnul. Deja am luat cartela de la mașină. „Dacă este frig, dormi la unchiu-tău, în vale” – îmi hotărăște mama soarta. „Nu dorm acolo” – o contrazic.

Am mai cărat câteva lucruri la mașină, le-am ticsit în portbagaj. L-am sunat și pe Adi, să vină să ne ajute. Am urcat în mașină. După un kilometru, mama nu-și regăsește geanta în care azvârlise cheile casei. Trag pe dreapta. Își descoperă geanta pe banchetă, sub niște haine. Pe drum, la semafor, mi-a strecurat niște bani în buzunar, nici nu am avut timp să-i refuz.

Adi ne aștepta, cu două plase în mână: „Într-una, aveți niște mâncare – i se adresează mamei – , iar, în alta, oase pentru câine”.

În oraș, e oră de vârf, dar eu ador situația, datorită abilității mele în șofat; trec de pe o bandă pe alta, mereu, în coloană, apărând culoar.

„A murit Fănică – îi spun lui Adi – și eu acum vreo două săptămâni, am aflat. De câte ori era vreun meci al Craiovei, știam că și el îl urmărește cu sufletul la gură”.

„Și el nu mai urmărea de mult!”.

„Adi i-a dus la meci și pe Fănică și pe Tretu” – intervine mama. „Adi a făcut pe galantul. Le-a plătit el biletele”.

„Bine ai făcut, am punctat eu, dar le-ai luat locuri tocmai în vârful tribunei”.

„Le-am luat la peluză”.

„Pomană ți-ai făcut. Pe lumea de apoi, ai două meciuri asigurate”.

În timp ce menționam efectul binelui făcut, ne-a ieșit, în cale, o turmă de capre.

Mai încolo, pe dreapta, s-a ivit o moară:

-Uite, mă apelează mama, aici, în curtea morii ne-a scăpat nouă calul. A scăpat de la căruță și s-a dus, pe drum, în galop. Altădată, îl priponisem în câmp. Când a izbit o dată, a scos priponul și a luat-o la fugă. A revenit, după un timp, cu o herghelie după el”.

---

La intrarea în sat, în dreptul unui magazin, erau două mașini staționate în mijlocul șoselei. M-am strecurat cu atenție printre ele. Pe terasă, oamenii stăteau de vorbă, dinainte cu pahare.

---

La destinație…

Am parcat mașina la poartă. Am descărcat lucrurile, în timp ce mama descuia ușa. Apa nu a intrat în dormitoare, ceea ce ne-a înseninat, ne-a luat supărarea cu mâna. Doar baia era inundată. Adi a știut ce are de făcut: a pus mâna pe mătură și a început să dea apa afară din casă, pe ușa din spate. Eu am luat o cârpă, să strâng de pe gresie. În scurt timp, mi-au înghețat mânile.

Mama a revenit din beci:

„Până aici, îmi vine apa!” – ne arată urma pe gheată (deasupra gleznei).

Era liniște. Câinele se înveselise. Cerul era de o dublă culoare, albastru și roșu. Lămpile solare luminau la etaj.

---

Seara, târziu, după ce am ajuns acasă, m-am decis să nu mă mai necăjesc din fapte mărunte, pentru că nu valorează nici cât o ceapă degerată față de altele care pot veni. Am văzut cu alți ochi efortul mamei de a-mi pune ceva pe masă. Am decojit cartofii, rămași, de la prânz, în farfurie, i-am tăiat felii și i-am mâncat, pe îndelete, cu bucăți de șuncă afumată (achiziționată de mama, din piață) și murături. Ca desert, am avut o amandină și jumătate de prăjitură cu frișcă, iar de băut, apă minerală.

La începutul anilor nouăzeci, o vizitam des pe Mariana Bărbuceanu, fostă colegă de liceu… Ca studentă, obținuse o bursă de studii în Franța. Revenise cu o mulțime de cărți. La ea, am văzut o carte, apărută în limba franceză, în condiții grafice deosebite, semnată de Emil Cioran. Mariana locuia la casă, într-o zonă în care se ridicaseră numai blocuri. Odată, am fost cu finul Fan, care i-a reparat ceva, un televizor, cred. Astăzi, îmi dau seama ce ochi mari trebuie să fi făcut finul, care asista la discuția mea pasionată cu Mariana, despre literatură. Atunci, am vorbit despre Boris Pasternak; pe mine mă inspira orice tip de lirică. Astăzi, citesc rar poezie, pentru că, dacă o fac, îmi spun că eu pot scrie mai bine, pornind de la ideile deprinse de la text. Acesta este motivul pentru care prof. Pârvulescu a afirmat despre mine că sunt „cel mai bun poet livresc” și m-a „prins”, pentru că nu creez, decât dacă anterior sau concomitent citesc. De câțiva ani, m-am axat pe alte genuri, precum istoria și critica literară, gen despre care Eugen Simion a declarat că nu este altceva decât „proză de idei” (și pe bună dreptate).

---

Pe masă, am zărit un volum, pe care l-am răsfoit. Versurile mi-au dat impresia că pot inventa pe seama lor. Mi-am dorit să-l am. Mariana s-a oferit să mi-l împrumute, dar, de câte ori accept această variantă, dintr-un motiv sau altul, nu-mi iese planul. Și i-am propus să-l cumpăr, însă nu a fost de acord. Am depășit impasul, datorită unei idei care mi-a venit pe loc, anume să facem schimb de cărți: eu să-i dau nu știu ce titlu, iar ea, Poeme de Pasternak. Am bătut palma.

Aveam obiceiul de a scrie pe foile de la final ale cărților din mână. Mi-au rămas notate câteva pasteluri.

Prin 1998, am făcut rost de romanul Doctor Jivago, opera de căpătâi a scriitorului, pentru care a și primit premiul Nobel. În lectură, nu am reușit să-l despart pe autor de protagonist, fapt care mi-a întărit ideea, pe care o formulez des, că, înainte de a fi un mare scriitor, trebuie să fii om adevărat, izbit ca nava de valurile vieții.

Filmul, în care au jucat magistral Omar Sharif și Geraldine Chaplin, este egalul romanului, ca valoare artistică.

Mi se pare incredibil, indiferent de context, cum Boris Pasternak a putut refuza premiul! În istorie, episodul rămâne ambiguu și dezolant. Singura explicație la care am ajuns ar fi că autorul nu a avut încredere în manuscris, intenționând, precum Franz Kafka, să-l distrugă.