Priveam fără de țintă la orizont 
și-mi închipuiam că, la zenit, 
dacă ajung, voi putea atinge bolta cerului 
și, dacă-mi va fi drag tot ce se aude în acel cuprins, 
pe brațe o voi ține, la vedere
și pentru alții, de vârsta mea. 
S-a întâmplat, cândva: 
am alergat din curte spre deal...

Acum, mă uit la stele - 
gura timpului câte va fi mâncat din ele?
O văd știrbă, pe la poartă, 
ca o babă fără treabă. 
Nu ai vrea tu, mă răstesc din senin, 
singur în curte,
să rozi puțin din mine?
M-ai tocat atâția ani și nu mi-a păsat,
dar te voi pune la punct... tot zăresc
o tânără ghidușă, alergând prin lanul de grâu
și este o țintă fragilitatea,
ca o poză pe care amândoi ne aruncăm ochii.
Un fior ca o sabie trece prin noi, deodată, 
și mai câștigăm un punct comun,
mersul prin viață.