Peste cât timp va ajunge la voi, cititorilor,

trăirea mea de acum?

Ce va fi contemporan vouă, din ce voi întreprinde eu, atunci?

O! mă gândesc la Eminescu – peste ce au căzut ochii lui,

pentru prima dată, la mare? Cum a înnodat sfârșitul valului

de al omului, în elegia Mai am un singur dor! Care-i va fi fost pornirea?

Ce este în croncănitul pescărușilor?

Se bucură de zbor sau nu-și mai dau seama,

fiindu-le natural? Au, totuși, veselia plutirii,

ca zmeul din pânză, un petic zburător.

Dacă fiecare om, întins pe mal,

ar lega, de piciorușele pescărușului,

săculețele de supărări,

l-ar doborî din zbor.

Marea mugește,

fiindcă nu reușește să ne dea afară din larg.

A te lăsa apăsat de valul înspumat,

riști să dai cu fruntea în fundul bronzat al unei doamne.

Dacă stă în picioare,

uitându-se după cearceaful ei alb,

tu, rostogolit de val, când scoți fața din mare,

lumii-i vei părea că femeii albe i te-ai închinat,

iar ei deloc nu i-a păsat!

Aruncat în șezlong, privesc întinderea albastră

(pe-al cărei final trebuie să-l fi întrezărit,

dacă planeta ar fi fost un platou întins).

Este clipa visată de un an și, în gând,

mă compar cu omul care am fost în vara trecută

sau în altele, petrecute la mare.

Un vapor de nostalgie întrezăresc plutind pe ziare.