Toate articolele scrise de jonescus

Filmele indiene (II)

La ore matinale, precum și astăzi, vizionez filme indiene, în speranța de a adormi la loc. Naivitatea este trăsătura de bază a acestor pelicule. Și, de asemenea, fără să vreau, încerc să identific drama care făcea lumea să suspine în cinematografe, dramă care nu există cu adevărat, fiindcă se observă, de la distanță, faptul că totul este o invenție.

Am surprins, de curând, finalul din O floare și doi grădinari. În timp ce doi bărbați se băteau, ca Făt-Frumos și zmeul din basmele noastre, un copil se ținea de creanga unui pom, să nu cadă în prăpastie. Rădăcinile se desprind de stâncă, exact în momentul în care lupta încetează, iar eroul pozitiv, protectorul copilului, învinge. Încă nu… Personajul negativ își revine și nu se grăbește să-și apere pielea.

În prim-plan, apare o frânghie roșie, care, de acum înainte, trebuie să susțină mai multe evenimente, dintre care esențial este acesta: salvarea copilului, de către protectorul care, încet-încet, coboară spre el, dar, furios, eroul nostru, amintindu-și de omul cel rău, se ridică pe frânghie și, în continuare, luptă.

(Va urma)

Filmele indiene

Când nu mai am somn și mă trezesc pe la ora trei dimineața, dau drumul la televizor, în special pe Bollywood (numai la aceste ore matinale suport aceste canale tv.), în speranța de a adormi din nou…

Fără să vreau, creierul meu muncește, fiindcă recurge la comparații infinite, între filmele indiene de astăzi și cele de ieri.

Lumea anilor șaptezeci – optzeci revine în atenția mea.

Când se proiecta un film indian, se crea o vâlvă incredibilă – aveai impresia că, dacă nu te duci să vezi Lanțul amintirilor sau O floare și doi grădinari, pământul va sta în loc și te va aștepta și pe tine să te pui în rând cu masele; altfel, nu ai dreptul să mergi în față, pierzi ceva irecuperabil din epocă…

Am mers la cinematograf. Era aglomerație imensă. Totdeauna, abia făceam rost de bilete…

(Va urma)

Anii optzeci

S-au dus acele vremuri, pe care le socotesc senine, datorită marii mele speranțe în viitorul pe care l-am străbătut. Principalele obiective erau legate de școală și de carte. Aveam în față treapta a doua, a cărei apropiere îmi dădea fiori. Până la facultate, de la liceu încoace, nu citeam în liniște niciun volum, fiindcă aveam mustrări de conștiință – îndreptățite – că îmi pierd vremea cu „dulci nimicuri”, în loc să tocesc paginile de istorie sau comentariile kilometrice. Dar le-am împăcat pe toate.

Olănești, anii optzeci

Acel domn, gazda noastră, a trecut demult în altă lume. Din ce a rostit pe suprafața pământului, dăinuie expresia lui dinainte de masă, pe care am fixat-o eu, aici. pe blog. Însuși unchiul Dorel a murit în anul 2005 – la reînhumare, nu mai rămăsese nimic din trup.

Mătușa Marioara este de-o seamă cu Ion Țiriac. De câte ori o revăd, simt o apropiere deosebită, știind cât de mult o prețuia și admira tata. Verii mei au diverse ocupațiuni. Victorița, fosta ei colegă de cancelarie și turistă ca noi, atunci, se bucură, probabil, de poziția politică a fetei sale.

(Va urma)

La Olănești, anii optzeci

Referindu-se la Maria Dragomiroiu, unchiul Dorel avea o singură expresie: „E mortală!”.

În ziua evenimentului, bântuiam pe lângă sala de spectacol și am auzit, pe lângă mine: „Uite-o!” – era vorba despre această interpretă de muzică populară. Am căutat să o văd și eu (precum în copilărie, pe Maria Ciobanu, venită la o nuntă din satul nostru), dar nu am reușit, fiindcă a trecut în viteza rachetei. Mai lent era impresarul, soțul ei, un bărbat chel și destul de robust, pe care, fără voie, l-am întrezărit.

Cel puțin, aveam ce-i spune unchiului Dorel, în cazul unei revederi.

După ce am ieșit din îmbulzeală, am dat ocol pe la tarabe, dar cel mai mult, de librării eram interesat, care, în stațiune, nu se găseau. În schimb, era un chioșc. Între ziarele din vitrină, zăceau și câteva pachete de cărți – pe atunci, o carte bună era pusă la pachet cu alta nevandabilă. Din păcate, chioșcul era mai tot timpul închis. Pentru mine, totuși nu era o piedică să citesc titlurile cărților. Cu un titlu am și rămas în memorie, până astăzi: Căpitanul Nemo.

Pe seară, mergeam la poștă, de unde alegeam ilustrate colorate pentru bunicii de la țară. Mă chinuiam să exprim ceva literar, pentru a-i impresiona. După ce strecuram ilustrata în cutia poștală, începeau îndoielile, oare nu era mai bine să fi scris altfel? În asemenea frământări interioare, mă avântam, dacă, în afară, nu exista nici măcar un ștrand, precum m-aș fi așteptat, inspirat de numele Băile Olănești!

(Va urma)

Izvorul 24, Olănești, anii optzeci

Cea mai bună apă de băut – toată lumea spunea – era cea de la Izvorul 24, dar eu nu eram convins. Pentru mine, prima impresie, întărită și de următoarele, a fost dezolantă – aburii grei, cu miros de ouă clocite, predominau atmosfera – nu găsisem raiul, însă descoperisem cel mai bun loc de jucat de-a v-ați ascunselea (pitulușul), pentru că nu te vedeai. În incintă, aburii păreau pomi albi.

Femeile în vârstă luau apă de la robinetele de bronz, în tăcere de biserică. Fie că erau în fața icoanelor, fie a șirului acvatic de la țeavă, ele tăceau la fel și plecau spre unde aveau treabă, convinse că au înfăptuit un lucru unic, anume să fie zdravene, în urma curei de apă miraculoasă. În fiecare dimineață, treceam pe acolo, ne învârteam, ne așezam pe câte o bancă din parcul din apropiere și cam atât. Mă plictiseam de moarte și, la întoarcere, nu aveam cum să mă laud, față de colegii de clasă – ce era să le spun? Că am fost, unde? La cinematograf, nu mergeam, din cauza aglomerației și a lipsei de civilizație – cu multe bilete se făcea speculă.

În acea vară, se crease rumoare, datorită unui spectacol, a cărui vedetă era Maria Dragomiroiu, interpretă pentru care unul dintre unchii mei, Dorel, făcuse pasiune.

(Va urma)

La izvoare. Olănești, anii optzeci

Ardeam de nerăbdare să ajung la izvorul frecventat de tovarășa Ceaușescu – se spunea că venea des în stațiune.

În prima zi, am mers, însoțiți de mătușa Marioara – ne explica pe îndelete care dintre izvoare tămăduiește rinichii sau previne depunerea pietrelor, care face bine la stomac etc. Erau resurse acvatice pentru fiecare dintre organe. Eu speram să mă satur de apă minerală, din aceea de care ne aducea tata de la Buziaș, nicidecum să beau din toate, cu pondere. Nu sufeream de nimic, deși ne duceam ca la farmacie. Cumpărasem sticluțe speciale, în care să luăm apă.

Mă așteptam să mă scald sau să văd o patrie a izvoarelor vertiginoase, curcubeie permanente, îngeri liliputani…

Izvorul 24.

(Va urma)

La Olănești, anii optzeci

Cum se va fi strecurat voievodul țării – așa i se mai spunea tovarășului, era pus în rând cu marii domnitori -, prin iarba înaltă și uscată de aici, după ce va fi coborât din helicopter? mă întrebam în sinea mea, pentru că nu mă exteriorizam – înțelesesem de la tata să mă feresc să vorbesc despre marele conducător, în fața altora. Și nu deschideam discuția. Nici nu mă interesa. Preferam subiecte despre Eminescu, precum și astăzi.

Îl vedeam pe tovarășul, în imaginație, tresărind prin iarbă, ca iepurele îngâmfat; părându-mi prea scund pentru un asemenea mamifer, îl comparam cu un melc, lent de la natură, însă vioi de la funcție. În contemporaneitate, este întrecut de politicienii mămicilor lor, în micime și lentoare.

(Va urma)