Am o dispoziție bună, datorită unei convorbiri telefonice, încheiată adineauri, pe care am purtat-o cu un distins amic, întors din Țările de Jos – care-mi sunt și mie familiare.

„Verdeață în tabloul urban, case ca din basmul cu Hansel și Gretele. În stânga mea, într-o curte, un băștinaș creștea oi – grase, frumoase, fericite – acolo și animalele sunt fericite! În dreapta, în altă curte, am zărit boi scoțieni (din ăia care au coarne mari).

Sunt două lacuri în centrul orașului – la 21 de grade – unii, în mare număr, copii și bătrâni, se scăldau, iar apa nu avea mai mult de 15 grade, alții se plimbau pe scutere și biciclete, veseli și fără agresivitate. Am fost în piață – produse sănătoase, accesibile ca preț. Salariul mediu este de vreo patru – cinci mii de euro. În douăzeci de ani, în condițiile în care litrul de motorină are același preț ca la noi, acolo, un om de condiție mijlocie, poate economisi un milion de euro, după care se duce să trăiască unde vrea el. Sunt mulțumit că am văzut o țară a fericirii. Acum, în seara aceasta, mă opresc la mănăstirea Sf. Ana”.

aburii pământului

ca niște șerpi

se încolăcesc pe gâturi de raze,

privighetoarea

ca o frunză a amuțit în arbori…

Ieri, în urma participării la un eveniment trist, alături de cele mai mari nume ale literaturii, am ratat ieșirea pe autostradă, nimerind pe un drum forestier. Am întors mașina și mi-am reluat traseul, abia așteptând să rulez, în stilul meu specific, exersat și în Occident, pe benzile A 1.

Eroarea m-a abătut vreo treizeci de kilometri, însă m-am încurajat, spunându-mi că voi vedea și alte localități, al căror peisaj a fost deprimant, cu lubenițe sparte pe stradă, tractoare defecte ori parcate anapoda, fix în intersecțiile importante, când șoferii au nevoie de vizibilitate. M-a prins și o ploaie scurtă, al cărei cer era mai mult înspăimântător prin norii negri, decât prin manifestare.

Eroarea a venit tot de la indicațiile (de circulație) neactualizate, de pe străzile noastre.

La radio, anunțau că, pe autostradă, la ieșirea din București, s-a produs un ambuteiaj, din cauza unui accident, iar circulația s-a reluat pe banda de urgență, sub controlul autorităților. Prin urmare, abaterea m-a ajutat, fiindcă, altfel, stăteam în trafic, întârziam mai mult, decât am făcut-o, bâjbâind prin sate. Săptămâna trecută, dacă o apucam pe drumul național, aș fi evitat să fiu lovit de o piatră în inimă.

Dintre surorile mamei, mătușa Constanța este cea mai cumsecade și cea mai sensibilă: cu ochii ei albaștri, senini, contemplă viața, al cărei flux nu o mai impresionează și căruia nu-și mai dorește să-i aparțină.

Pe lângă tragedia pierderii proprie-i fiice, Dumnezeu i-a mai dat pe cap și câteva drame (cu totul gratuite).

Nepoata, pe care a crescut-o, a invitat-o să stea cu ea, cu familia ei, într-una dintre vilele „dăruite cu act” de Titi, în vila din marginea pădurii, fapt pe care l-a acceptat, sperând să-i fie mai ușor (se amăgea că, având grijă de strănepot, mai uită). În câteva zile, strănepotul, sosit de la grădiniță, i-a spus: „Mamaie, am auzit ceva care nu mi-a plăcut. Tati și mami vor să te înlăture”. „E, am considerat eu, cine știe ce o fi auzit copilul, dar, imediat ce au ajuns acasă, Marin și Isolda mi-au prezentat, pe un ton ferm, această variantă: să rămân singură în vilă, fiindcă ei se mută la apartament (situat în centrul orașului, n.n.). Eu nu rămân singură aici, în pustietate. Dar, ce? Cine te mănâncă? – a sărit la mine Isolda. Și, uite așa, m-am mutat în apartamentul lui Dorin” (fiul, care nu locuiește în acest oraș, ci undeva, la țară, destul de departe, n.n.).

(Primul episod)

Acum mai bine de cincisprezece ani, poate douăzeci, un coleg, ieșit, între timp, la pensie, m-a rugat să-i pun un bilet, al cărui pont era de peste 80000 de lei (plasase trei lei). „Plec la țară și nu am cum să ajung. Dacă îți spune că sunt prea multe – mi se pare că sunt două evenimente în plus – , scoți și tu pe care crezi”. „Văd că aveți două rezultate la pauză. Vi le anulez pe astea”. „Nu, astea sunt cele mai sigure!”.

Într-adevăr, am anulat două evenimente. Din cele două rezultate la pauză, am scos unul, pentru că mie mi se păreau nesigure. L-am ascultat și pe el, menținându-i unul, din cauza căruia, de fapt, a și ratat câștigul. A luat nu știu cât la sută, așa era oferta, dacă nu îți iese un rezultat, primești nu știu cât la sută din pont. Cert este că numai cele două rezultate de la pauză nu i-au ieșit.

Colegul meu (de atunci) avea experiență în jocurile de noroc, motiv pentru care l-am și ascultat (parțial). „Înainte de 89, am câștigat o Dacia la loz în plic: m-au premiat pe stadion, în pauza unui meci”… Nu au fost singurele câștiguri; lunar, avea câte unul. Și-a justificat norocul prin ceea ce se spune în popor, despre asemenea oameni, că, mici, …

Alt coleg: „Vezi că nu este bine să avem grijă de copii? Că, dacă eu nu aveam grijă de al meu, poate avea și el noroc”.

Pe scara vilei, înconjurat de câini, Titi (ajuns la pensie) se gândește la vila din marginea pădurii, vilă ridicată din banii lui, pe pământul părinților, acolo unde va crește bibilici și alte păsări de curte, iar pe restul suprafeței, de până la trei mii de metri pătrați, se va plimba și va admira zborul scurt al lebedelor pe lacul artificial, luminat subacvatic; vila are independență electrică, datorită energiei de tip dublu, solară și eoliană.

În preajma lui, vor fi copiii, care-l vor sprijini și în alte planuri. Utopia îi este întreruptă de nevoia de a utiliza o sculă casnică, însă nu deține cheile de la camera de la demisol, pentru că le-a înmânat proprietarilor, copiii lui dragi. Îi sună. Mai târziu, sosește ginerele, care-i întinde mâna. Îi ignoră gestul. Ginerele îi aruncă vorbe grele. „Nu ți-e rușine să-mi vorbești așa? Nu ți-e teamă de Dumnezeu, când urci în jeepul cumpărat de mine?” – ripostează Titi. Ginerele își continuă impasibil tirada, cu amenințări fel de fel, fără a-i mai lăsa cheile

Rămas singur, Titi stă cu temerea de a fi izgonit și din vila aceasta, pentru că, încrezător în copii și plin de entuziasm, s-a grăbit și i-a împroprietărit cu tot ce avea.

La aterizare, iau trenul din marginea aeroportului, coborând scări rulante.

În vagon, liniște și curățenie. Pe geam, zăresc peisajele pe care, odinioară, le contempla și van Gogh sau Rembrandt. Dâra de la pânzele cărate de acești pictori în spate a marcat orizontul (orizont în care, acum, disting o poartă înspre vremurile lor).

De câte ori se va fi suit van Gogh în trenul cu destinația aceasta? Ce avea în inimă? Ce fior îl va fi mișcat, de a ajuns la colorituri inconfundabile? Cu siguranță, se gândea la viitorul proprie-i arte, însă viza și eternitatea acesteia, când încă nu vânduse niciun tablou? Greutatea inimii permitea soarelui să-i însenineze firea? Ce fel de călători va fi întrezărit de sub borurile pălăriei? Sau ce femei?

Cum era el însuși văzut de călători, de aceia care au nimerit în vagon cu el? Să fi avut la dispoziție un simplu telefon, cum dețin eu acum, ar fi filmat și ne-ar fi lămurit! Ce aparat simplu îi lipsea! Ce artă ne-a dăruit!

A vedea o țară la pas înseamnă a dobândi un Dumnezeu.

Aeroportul conține o lume în sine, ale cărei aspirații asigură un flux de energie pozitivă, reală ca o taxă la stat.

La Otopeni, ai de ales între două tipuri de parcări, pe termen lung sau scurt. Sub lupa unui ochi mare, fictiv, care a acumulat abilitatea vizuală a tuturor acelor oameni care tranzitează aeroportul, te ferești să încalci vreo regulă, precum aceea de a trage mașina la intrare, dar eu o fac, fiindcă nu am încotro și mă și interesez cu privire la modalitatea de plată: apăs pe un buton, din aparat se rostogolește o fisă albastră, pe care, dacă o pierd, trebuie să plătesc fix 500 de lei.

Mișună lumea… Astă-iarnă, pe când am zburat, era o pace de început de cosmos, astăzi, atomii își caută loc.

Identific spațiul de așteptare, care este gol: linia cealaltă de case. Cred că nu m-am instalat în locul adecvat, mai verific o dată. Este bine. Când, pe tablou, se afișează destinația mea, apar pasagerii, de peste tot, ca la o revoluție, al cărei val te ia.

(Va urma)

Astăzi, aceiași copii (falși), pe care-i podidea plânsul când erau cadorisiți, îi transmit lui Titi mesaje, dintre acelea cărora nimeni nu ar vrea să le fie destinatar, însă tot din cauza binefăcătorului lor suprem, care le-a trecut totul pe numele lor, inclusiv pentru pensie le-a făcut procură; de curând, Titi nădăjduia că, blocând cardul (de pensie), mai stopează din „livrare”, însă, venit acasă din Germania, descoperă zero lei pe card. Cu procura în mână, copiii îi ridicau pensia de la poștă, pe care o și cheltuiau.

„În casă, mărturisește Titi, nu era nimic schimbat. În living, observ o hârtie imensă, pe care mi-au justificat banii din pensie, până la unul: 1. reparație la calorifer – o țeavă înlocuită. M-am uitat, nu era nimic umblat la calorifer. 2. factură curent electric – achitată. În cutia poștală, zăceau restanțele la curent, în valoare de aproape o mie de lei”.

(Va urma)