Cât mi-am scuturat scamele,
cineva, spre care mă uitasem, 
a dispărut din raza privirii,
înghițit de ușa aulei...

În rest, același peisaj ca ieri,
mai puțin cei patru lucrători în haine de hârtie,
care folosesc scripetele cu un singur scop:
să urce pe acoperiș o găleată cu pietriș.

Of, ce melancolie!

Porumbeii sălbatici așteaptă pofta de zbor
pe o bară de inox.
Câte boabe înghit, cu piepturile lor maiestuoase,
ca să se sature?
Câtă apă beau?

Peste un secol, poate omul
care va sta în locul meu,
pe același coridor,
va elucida dilema
care, fără niciun obiectiv semnificativ,
mă prăjește astăzi, pe interior.

Simțul meu olfactiv se plimbă
pe sârma aburindă a cafelei din spatele cefei
și mă duce pe un balcon
unde visez că voi fi azi,
pe la chindii.