În atelier, miroase a proaspăt vopsit. Bancurile de fier sunt verzi, precum crenguța de brad, din fereastră. E liniște… Așa am crezut. Ușa este deschisă de glasul puternic al lui Adi Drâmboi, nu de mâini omenești. În basme, zmeul însuși își face apariția, aruncând, dinainte de sosire, buzduganul (care, prin forțe fermecate, sparge uși etc.), Adi al nostru, vocea.
Vorbim de una, de alta… Pe masă, observ o sticlă de plastic, învelită în celofan alb. Sticla este cu ulei de măsline. „Eu în fiecare dimineață – îmi mărturisește posesorul ei, Adi – beau câte o jumătate de pahar de ulei, pe stomacul gol”. Sunt surprins de această rutină, fiindcă, prin anii optzeci, unchiul Victor, care citea tot felul de lucruri bizare, din almanahurile la modă, susținea, cu aerul lui de înțelept, pierdut printre muritorii de rând, că, dacă, în fiecare dimineață, îți clătești gura cu o linguriță de ulei, toți microbii din corp vor da năvală în substanța miraculoasă și, astfel, vor fi eliminați, prin salivă, iar faptul a fost descoperit și demonstrat de un… savant rus.
Am încercat metoda savantului, însă uleiul (pe care nu l-am înghițit) mi-a provocat greață. Și astăzi, am în memorie gustul nefericit. De aceea, am fost sceptic, în privința spuselor lui Adi, care, într-un extaz al practicii: Quod erat demonstrandum, se ridică din scaun, se duce în spatele atelierului, de unde revine cu un pahar curat. Se uită la mine, ia sticla și toarnă ulei, cam jumătate de pahar. „Îl vezi?” mă întreabă. Interogația este retorică. Dă pe gât conținutul. „Mai rămase o picătură” – spune – și o înghite și pe aceea. „Îți pun?” – mi se adresează.
Într-un avânt, demn de Socrate, cer paharul „de cucută”. Adi se îndreaptă către o cutie de carton, cu pahare noi. Îl vezi? îmi arată paharul. E curat! Sunt de acord cu starea de cristal, a recipientului. Desface capacul roșu al sticlei (când sunt într-o situație de pericol, detaliile se amplifică în ochii mei și se desfășoară cu viteză de melc), se uită puțin la culoarea uleiului și începe să toarne. Îți mai pun? Cantitatea era cam de un deget. Da! răspund, deși nu-mi vine să cred că sunt eu acela, însă, cu adevărat, tot eu sunt și cel care admiră culoarea de aur, a uleiului: Ce limpede este!
Înghit cu destulă reținere. Încerc să-mi dau seama de efect. Îmi calculez senzațiile, sperând să nu predomine cea de greață și să mă opresc la timp, din elanul experimentului. De față, este și Adrian Nicola, care pare mai atent la eventuala mea reacție, decât aș fi eu însumi. Papilele mele gustative nu sunt deranjate, dimpotrivă, îmi comunică o stare bună a lor. Cercetez cu limba cerul gurii, care a devenit mai fin. Imit gestul lui Adi: „Mai rămase o picătură”, spun, cu paharul ridicat în dreptul ochilor și o beau, ostentativ.
Obs.
Celofanul era verde, însă l-am prezentat în altă culoare, pentru a nu exagera nota de ansamblu. Cred că și hainele noastre erau verzi.
Continuarea:
Luni de dimineața, înainte de șapte treizeci, pe când deschideam, din telefon, poarta instituției, l-am zărit, de la volan, pe Adrian Nicola: stătea în cadrul ușii de la atelier. Avea căciula de iarnă pe cap, pufoaica și ecusonul de angajat. Mi s-a părut că pe mine m-ar aștepta, dar nu am aprofundat impresia, fiindcă, pe partea stângă, la intrarea policlinicii vecine, am văzut o tânără asistentă. Fuma la o aruncătură de vorbă de mine.
Am parcat în curte. M-am dat jos din mașină, am luat câteva cărți din portbagaj și m-am îndreptat către cancelarie. Cu mine, era și Andu, colegul de altă disciplină: ne-am întâlnit pe drum și l-am luat cu mașina.
Adi Nicola avea, sigur, ceva să îmi spună, dar, oare, ce?
Imediat ce l-am salutat, am și aflat. Imitând, cu degetul mare al mâinii drepte, gestul turnării în pahar, m-a întrebat: „Un păhărel?”. Andu, care nu știa despre ce era vorba, a reacționat: Ău! Așa de dimineață?”.
-La pauză! i-am asigurat pe Adi Nicola, în timp ce ochii lui Andu și mai mari decât ziua însăși se făceau, de la mirarea care-l cuprindea.
-Sunt invitat la un pahar de ulei!
