Având ceva timp, m-am abătut pe la atelierul administratorului (de la instituția la care lucrez).

Tuns proaspăt, cu blugi și pantofi noi, A. D. avea prins în menghină un cuțit, dintre acelea argintii, cumpărate de la diverse benzinării, pe punctele acumulate. De sus, ca avionul în picaj, A. D. venea cu mașina de găurit, asupra mânerului. „Nici eu nu știu ce fac!” – mi-a răspuns la întrebarea mea, legată de ce mai meșterește… „Uite cum se aude!” – mi-a spus, zgâlțâind cuțitul în mână, ca în altă menghină. În mâner, se auzea un zgomot metalic, de ceva de fier care se desprinsese. „Cred că voi turna plumb topit!” – a continuat. De undeva din spate, a venit cu un fel de ceainic (prevăzut cu mâner lung și manufacturat din țeavă groasă), pe fundul căruia se regăsea o pastă alburie, plumb rămas acolo de la mai vechile prelucrări. Cu o lampă, despre care se întreba dacă are sau nu suficient gaz, s-a apropiat de vasul cu plumb și a dat drumul flăcării, cum varsă dragonul jar pe gâtlej – așa credeai: că, în atelier, a nimerit un dragon. Ca un lichid, gazul mai dădea pe lături, lățind focul în mod dezordonat, afectând, parțial, componentele de plastic ale lămpii.

După ce a terminat operațiunea, A. D. proba cuțitul, în al cărui mâner turnase metalul topit, pentru a fixa bucata de fier care se auzea a se mișca: „E greu al dracu!”. Prins de curiozitate, am ridicat și eu mormanul de kilograme care părea a se fi adunat în suplul mâner. Lama căuta în sus, ca jucăria Hopa Mitică! Indiferent de cum întorceai unealta, lama ridica nasul, ca în bătălii, cum țineau cavalerii săbiile gata de atac. Am așezat cuțitul pe bancul de fier, cu mânerul drept, în poziție verticală: stătea ca lumânarea. „Cum îi dau eu cuțitul ăluia?” (A. D. se referea la amicul său, care-l rugase a-i rezolva clinchetul, să nu se mai audă). „Dar văd eu ce fac!”. Pentru că se apropia ora începerii programului, l-am lăsat pe A.D. în atelier, să-și omoare capul cu problema grea pe care el însuși a creat-o, cu plumb destul.

Identitatea prezentă în care mă exaltam cu atribute ferme de caracter, acum se anula în regres până la părerile care-mi deveneau bază de pornire pentru o vedere nouă, fie şi numai sporadică, ale bunicului participant pe front la Sevastopol, că prăpastia cursă din misiunea (aripile) avioanelor, exploda în mine ca bombă. M-am surprins salutând cu mâna în aer un vecin de palier; între mine şi el prevedeam pilotul care din carlingă flutura amical o eşarfă a timpului său. O vreme n-am ştiut să explic vecinului momentul acesta. Foşnetul plasei pe care pusesem mâna, contrastant prin superficialitate vacarmului interior, m-a trezit din confuzie.

Înaintarea în vârstă coincide cu apariţia ideii că moartea rezolvă crizele în care intri, legate de timp sau de faptul că un defect fizic, dacă-l ai, se va anula în moarte, în timp ce, până aici, el în vârste se va fi amplificat, precum şi frământările presupuse de el.   După traversarea morţii şi a porţiei de eternitate, spiritul tău va reveni în altă viaţă pe Terra, sub acea înfăţişare pe care o vrea ambiţia ta prezentă. Alt chip din ambiţia de azi, cu trăsături ale aspiraţiei către un idol al frumuseţii. Conjuncţia dintre minte şi frumuseţea fizică o vei fi conştientizat suficient, astfel încât vei avea ocazia ei şi o vei etala ca un filosof în opera lui. În capitole se vor fi revărsat experienţe ale iubirii care ajutată de harurile în sfârşit primite în a doua viaţă, va fi triumfătoare asupra timpului care iar te va îmbătrâni, dar amărăciunea perisabilităţii îţi va fi departe, respinsă de un suflet fericit.

            Teama de moarte se atenua mult în aceste momente de frământare, în timp ce înţelegerea faţă de curajul unor eroi legendari ca Ahile îmi făcea veridice Iliada şi Odiseea, orice operă de la Epopeea lui Ghilgameş încoace. Din cauza condiţiei acestuia de semizeu, mai aveam până a înţelege amploarea îndrăznelii unice a lui Ahile de a alege nemurirea modelului care a devenit, în locul unei vieţi lungi şi fericite.

Detestam faptul de a fi îndrăgostit. Mai mari păreau obstacolele ca prilejurile de împlinire. Preocupări curente îmi erau afectate de îndoială numai pentru că eram departe de Anca. Ea gândeşte diferit de mine. Spune ceva o dată şi nu mai revine, ori mie a reveni la ceea ce mi-a plăcut să aud cândva, hotărâte confirmări, decizii de a privi înainte, mi se părea că înseamnă dragoste.

            Eram complexat din cauza aspiraţiei de a trăi sub toate raporturile cu Anca şi greşeam în afirmaţii, patima din spuse răscolea răutăcios, că nu mă deconspiram, jucam inversul rolului trăit.

            În discuţiile noastre, m-am redescoperit pe mine însumi şi progresiv mi-am înţeles firea, stări a căror melcancolie nu ştiam de unde provine.

Lectura marii cărţi prelua şi atenua din anxietăţi. Erau lecturi pe care le descifram special în sensurile auxiliare stării mele. Mă preocupa timpul care mă prinsese în flux şi unica posibilitate de a scăpa avalanşei lui era să mă sustrag în spaţiul unei iubiri unice şi de reciprocitate în care să mă bucur de suflet, iar în moarte să fiu consecinţă de iubire trăită.

Până la Anca nu mai trăisem reciprocitatea afirmată fără teamă că, spunând-o, dovedeşti slăbiciune faţă de celălalt care ar putea profita şi să se poarte dominator.

            Am tresărit şi mi-am retras degetul de pe buton. Liftul fusese chemat înaintea mea de cineva mai sus. Am avut ideea că impulsul de a urca s-a dus dinspre mine la cer, lăsându-mă într-o gravitaţie aberantă, de sfârşit de lume, când toate se prăbuşesc, iar fiinţa, renegată definitiv de marele Dumnezeu, recade mai mult în propria-i densitate, popasul devenind destinaţie.

            Faptul cunoaşterii se reabsoarbe dimensiunilor în care se deschisese, acelor mari domenii ca ştiinţa, care ne înnobilaseră şi ne apropiaseră de ţinta în care fusesem fixaţi, asemenea în chip şi trăire lui Dumnezeu. În preajmă, ca exponent al unui abis ad-hoc, instalat în sens invers liftului ascendent, nu găseam sprijin, pe când în geam soarele se descria ca fum al unui foc aproape consumat.

Un telefon de la un prieten poet m-a edificat. L-a cunoscut pe Nichita. „Ce impresie ţi-a făcut?“. „Că dorea să se ducă“. „De ce?“. „Din dragoste“. Se îndrăgostise şi dilema de a fi sau a nu fi acceptat îi reprimase instinctul de supravieţuire.

Pentru că mi se părea că întreaga suferinţă a dragostei o trăiam numai eu, am mers la icoane, cuprins după un timp relativ lung, de înclinaţia reculegerii. Biblia în special, prin surprinderea atâtor istorii de triburi şi de evenimente particulare, îmi conferea în consecinţa lecturii, un calm special care mă scotea din tensiunea părerii că sunt singurul destinatar al neajunsului unui demers către prosperitate sentimentală şi că, în reculul impactului cu ţinta onestă, nu am echivalent de revigorare decât în contemplarea afecţiunii declarate.

            Iubirea era expusă ca datorie în raporturi slugă-stăpân şi negăsind opoziţie în adâncul inimii roabei Rut, străbunica lui Iisus, mă rugam pentru un context în care starea de stăpân a lui Booz să-mi fie atitudine în altă relaţie. Ataşamentul era faţă de acele femei pe care le-aş fi iubit cu o inimă de creştin, cu umilinţă şi mai mult ca pe mine însumi.

Tot scriind despre Diogene, m-am identificat, în subconștient, cu unele probleme întâmpinate de marele filosof. Astfel, în urmă cu vreo trei nopți, am visat că am fost prins de pirați, după ce, anterior, tot în vis, arătasem unui negustor o carpetă (asemănătoare unui covor persan) care avea țesută harta unei țări europene: La cât o evaluezi? l-am întrebat. La trei mii de euro! – a fost răspunsul, rostit ferm, tare, astfel încât, în talciocul din vis, am fost auzit de către pirații care m-au urmărit și pe vaporul pe care începusem să navighez spre țara desemnată pe carpetă.

Cine te însoțește? – m-au interogat pirații. Diogene! le-am răspuns, fapt care le-a schimbat atitudinea. Nu am mai „vizionat” continuarea, întrucât telefonul zbârnâia lângă mine – eram sunat de L. F., care, la rându-i, m-a întrebat dacă mai sunt fan Balzac: „Am văzut, la un anticariat, Moș Goriot – copertă groasă, rezistentă etc. și m-am gândit să ți-o dăruiesc, de Sf. Nicolae.

Visul, atât cât a durat, m-a apropiat de personalitatea unui om (excepțional) care a trăit acum două milenii și jumătate, iar evaluarea carpetei bej, de spiritul mercantil al protagoniștilor programului Așii amanetului, program pe care-l vizionez frecvent.

Cu un ceas sensibil la dispoziţii de orice natură, am pornit-o de-a lungul străzii Sfinţii Apostoli. Sfârşitul unui om acţiona mecanismul ceasului de buzunar într-un asemenea fel, încât vidul părea apă obosind rotiţele şi dezorientând acele. Şi mai robustă era senzaţia că în buzunarul de la piept deţin aspectul propriu al unui final – un cap desfigurat de om, ca în tabloul Strigătul,decât urma, fără contur veridic, a unei bătăi de cord sau decât bătaia unei aripi de şoim, dacă l-aş fi ascuns de vânat, pentru o secundă, sub haină. Mă temeam să deschid haina, ca nu cumva de sub ea să răsară în mijlocul străzii, în dreptul meu, aproape înlocuindu-mă, acea faţă disperată, care totuşi ar fi găsit ecou mai repede în vopseaua tabloului ca în spaţii întredeschise, precum haina cu doi nasturi desfăcuţi din trei. Nu aveam ce spune dacă aş fi fost acuzat de furt, probabil atât de bine m-ar fi reprezentat pictura singulară, şi nici la întrebarea: „Fondul strigătului este durerea însăşi?“. Nu m-aş fi mirat dacă aş fi văzut scris în expoziţie, sub tablou ori în Program: „În ziua de …, ora …, anul de graţie 19.. sau 20…, un copil a căutat în spatele ramei gura clamând“. Strigătul e adresat numai privitorului care descoperă – ca în oglindă: o dată, se recunoaşte în sunetul înrămat ca ipostază a deznădejdii, o dată în viaţă.

A trecut o lună de singurătate şi mă găsesc într-un apus în Parc: „Doamne, ajută-mă să mă salvez de la deznădejde! Îmi dai motive şi timp liber să mă bucur de natură, dar nu mă simt prea larg în ceea ce trăiesc: o nelinişte instantanee, cu un tipic solit ceasurilor de contemplaţie.

Încerc să nu mă gândesc la Anca. Probabil mă enervează faptul că alţi bărbaţi n-au motive mai multe ca mine să-i vorbească, eventual tandru, şi n-am cunoştinţă despre ce face ea în prezent.

Deschid Ars amandi şi caut în cuprins pasaje despre cauzele de a supravieţui în dragoste, când ignorarea de către iubită escaladează insuportabilul, nu înainte de a mă impresiona de cântecul petiţionar al lui Orfeu în Infern, citind încă o dată în Metamorfoze: „O, zeităţi ale lumii subpământene în care venim toţi / cei care suntem născuţi muritori, / îngăduiţi, de se poate, / să spun adevărul, / lăsând la o parte ocolişurile unei vorbiri meşteşugite. / N-am venit aici ca să văd Tartorul cel întunecat, / nici să leg monstrul cel cu trei capete şi cu şerpi ca ai Meduzei, / în jurul gâtului. // Soţia mea e pricina acestui drum: o viperă călcată i-a trimis veninul în corp / şi i-a curmat viaţa în floarea vârstei. / Am voit să pot suporta şi nu voi nega că am încercat. / Amor a învins. / Acest zeu e binecunoscut în lumea celor de sus. / Nu ştiu dacă e şi aici, / totuşi cred că se găseşte şi aici la locul său şi, / dacă nu e mincinoasă vechea poveste cu răpirea, / şi pe voi tot dragostea v-a unit. / Vă conjur pe aceste locuri pline de groază, / pe acest haos imens şi pe tăcerile marii împărăţii, / desfaceţi destinele prea repede terminate ale Eurydicei. /  Toţi vă suntem datornici vouă şi, / dacă zăbovim puţin în viaţă, / mai curând sau mai târziu, / spre acelaşi locaş pornim. Aici tindem toţi, / aceasta este cea din urmă casă şi sub puterea voastră sunt cele mai îndelungate împărăţii ale neamului omenesc. / Şi Eurydice, după ce va ajunge la anii bătrâneţii, / se va supune legilor voastre. / Vă cer să-i daţi să se folosească de dreptul ei. / Iar dacă destinele refuză această îngăduinţă pentru soţia mea, / eu în niciun chip nu vreau să mă mai întorc. / Bucuraţi-vă de moartea amândurora!“.

Cu două cărţi în mână, pe alei, dau la un moment dat cu piciorul într-o creangă ruptă, căzută pe jos, între frunze, şi cuget: pentru ce să fi fost condamnat Ovidiu la exil? Pentru sfaturile din Ars amandi? În această carte de opt sute de versuri, din care, student, am tradus peste patru sute, eu găsesc inversul cauzei surghiunului.  

 La serbarea zilei de naştere, simţim cu nostalgie că prezentul nu mai reţine prea mult din aspiraţia trecutului, dar ţinându-ne deoparte de ceremoniile prilejuite de aniversare, sentimentul trecerii timpului se atenuează şi ne exclude beatitudinii comune că firea a triumfat pierzând un an, când înţelepciunea de a te sustrage valului general parvine prin senectute.

            Pradă unor dubii, consimţi la pierzanie, pentru ca ambiţia de a te păstra la fel, în armonie cu daruri fizice neschimbate, cu dorinţe de a iubi femei tinere şi frumoase, să nu-ţi devină fapt zilnic.

 Am citit într-o zi din manuscrise vecinului de la doi.

„Dragă prietene, mi-a zis în timp ce turna whiskey în pahar, încerci să-mi dai repere în viaţă din fişa personajului tău planificat. Am această idee pe care nu vreau s-o contrazici şi pe care aş vrea s-o consolidezi cu păreri la impresie: trăsăturile personajului cresc în mine şi mă domină până când, speriat de senzaţia impersonalităţii, conştientizez în acte poza influenţei livreşti şi mă opresc să mă reculeg uneori la marginea strungului. Aştept îndeletnicirea de muncitor să mă recompleteze şi să-mi fac munca pentru care iau un ban. Se întâmplă în momentul alipirii mie platonic la cel realist, să mă întrebe de vorbă vreun coleg. Refacerea personalităţii de sine la muncă devine deziderat în matcă. În atenţia împlinirii lui, nu trebuie să intre amănunte alienante. Dacă se va fi întâmplat, voi fi sub controlul de undă hotărâtă al inerţiei. La orice discuţie, voi ieşi abătut, cu atmosfera acelor fapte pe care le voi fi executat, repet, sub imperiul unor impulsuri străine. Dezamăgirea faţă de semeni, când mă explic în prezent, este ca umbra de la ideile platonice: are limbajul deprins în discuţiile noastre şi motivaţie în inoportunităţile care mi se fac“.

În zadar explicam: „Personajul meu e un aristocrat. N-ai suficientă înzestrare pentru a-l concura. Orice similitudine între el şi tine dispare în diferenţa de clasă. Nu te îngrijora pentru ceva impropriu şi te rog să nu mai dezbaţi pe seama ta probleme care nu te privesc. În spaţiul vulnerabilităţii pe care ţi-a creat-o lectura, îşi face loc adevărul: nu rezişti problemelor vieţii şi te răzbuni în discuţii pe interlocutori, reproşându-le totul, de la ieşirea ta din casă până la revenire; din cauza voastră – acum ţinta sunt eu – sunt deviat de la încercările de a mă regăsi. Nu aşa te vei regăsi, căutându-te în afară, în personajele despre care citeşti, ci în unghiul tău romantic din care sporadic te propulsezi în lume. Acolo vei regăsi aplombul paşoptist şi dispoziţia la sacrificiu pentru binele general“.

Condiţia mea de scriitor influenţa lumea în care mă învârteam. Dacă Anca, lecturând pe ascuns din scrieri, ca să-mi placă mai mult, s-a lăsat erodată în sinele natural de artificii adăugate unui personaj în marginea existenţei pe un perimetru posibil, ca subterfugii de simplă deplasare înspre scopul definitiv al unei circumstanţe, unde o mai pot recupera pe Anca? De la ce vorbă încolo să reînnod tradiţia tandreţurilor noastre?

Mă indignez când o văd vorbind cu alt bărbat şi mereu după întrevederi o întreb de unde-l cunoaşte, întreb până-mi răspunde cu acele idei şi cuvinte pe care le aştept ca izbăvire de la mica, atunci, frământare a geloziei; mai încolo, acest sentiment trufaş se amplifică, dacă discuţiile nu-şi rezolvă instanţele.

Nevoia dedublării survine imposibilităţii de a mai suporta durerea unui moment în viaţă şi speri să resimţi responsabilitatea noului statut într-un fel mai robust ca prudenţa vechiului (vechii identităţi).

Încercam să-mi dau seama prin mai multe întrebări, dacă în panoplia de sentimente a Ancăi fusese unul deosebit, pe care ea să nu-l fi trăit la fel cu mine. Aici ar fi fost o portiţă de revenire la Anghel. Eram ispitit – răspunsul mi-ar fi adus linişte sufletească – să întreb despre motivul despărţirii lor care, bine justificat, ar fi întrecut orice înălţime a dragostei (relaţia s-ar fi stins în curs) şi ar fi remodelat, sub formele oarecum noi ale apropierii noastre, toată efervescenţa jocurilor din prietenia lor, în memorii uscate.

Ar fi fost bine să mă fi putut despărţi de Anca, însă trebuia ca dintr-un cerc de prieteni, pe care-l frecventam, să am deschidere către prietenia cu altă femeie, oricum superioară.

„Uite, mica mea prietenă, povestea noastră s-a terminat. Frumuseţea ei s-a excedat în acele amănunte pe care le-am rostit din sinceritate. Sinceritatea nu e totul. Ceea ce amintirile tale relevă mă afectează“. Aspiram să-i vorbesc astfel, dar numai noaptea când, singur în cameră, puneam la punct secvenţe de viaţă.

Episodul relatării Ancăi se estompase în acest vis: scriam o carte despre un cerc oficios al veacului trecut. Personajul avea părţi bune pentru cei din afara cercului, dar tare destule pentru oamenii de-o teapă cu el. Reuşise să amelioreze printr-un mariaj vârful însuşirilor. În timp ce scriu neatent prea multe fraze, personajul, robust construit, cu detalii de viaţă reală: scop în bani, preocupare pentru ziua de mâine etc., depăşeşte mediul livresc şi-l reîntâlnesc în stradă aşteptând acea iubire promisă de mine în planul cărţii. Atenţia la semeni îl menţine ca personaj pozitiv. „Domnule autor, singurătatea mi-e prietenă acum. Să nu-mi spui că tu ai aceeaşi stare cu mine. Du-mă pe oriunde vrei, dar umple-mă de lume“.

(Va urma)

La fereastră, am auzit:

– Surato, ai văzut-o pe Anca? Umbla cam fără cap.

– Ca în romanul lui Camil Petrescu, soldatul pe front?

Eram surprins că în faţa imobilului se vorbea despre Petrescu. În acelaşi timp, am rostit, în singurătatea camerei, câteva cuvinte rele criticilor care l-au făcut mare pe Camil faţă de Cezar. O, întunecare!

– Nu… La Anca este o dezorientare formală, sezonieră. Acum câteva zile, am glumit: „Dragă Anca, dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că eşti cuprinsă de Zburător. De când va fi trecut pe la tine, va fi rămas ca întâmplare, surâsu-i de foc în cordul tău“. „Când? Când?“. „Pe la doisprezece ani. Atunci începe el să treacă pe la fete“. „N-a trecut nimeni străin pe la casa noastră“. „Are mină prietenoasă. E abil. Îşi suflecă mânecile de la haină şi, nevăzut, cutremură trupul fetelor până întrevede în fete un elan în iubire“. „Tata a luat puşca. A stat la fereastră, îmi aduc aminte, cu puşca fixată de umăr să împuşte elanul“. „Te pomeneşti că vei fi visat un tânăr blond, cu mustăţi?”.

Femeile au râs. Aluzia mă privea. Eram uimit. Nu-mi trecuse vreun moment prin cap detaliul că prietena mea se va fi cunoscând foarte bine cu vecinele mele. Anca venea totuşi destul de rar pe la mine. E adevărat, o mai lăsam singură, dar nu mai mult de trei-patru ore; mergeam la hipermarket-uri pentru diverse: apă minerală, portocale, pâine etc.

Anca a intrat aproape alergând în cameră. Deschisesem o carte şi citeam. Anca a venit la mine, m-a sărutat. „Sunt Zburătorul reîncarnat?“. Anca a zâmbit. Cuminte, a adormit ca o lectură între mine şi carte. Sau ca un pui. Am sărit din fotoliu şi m-am dus la incubator. Din cauza mişcării mele bruşte, Anca s-a trezit şi mi-a reproşat murmurând gestul neglijent. Dar a adormit repede.

„Pe Anghel, tânărul de la cabană, l-am cunoscut pe vremea acelor exerciţii de separare pe care le executam după reguli ambigui. Uitasem de fazele noi selenare pe care în răgaz distinct, le treceai în registrul de lucru, simplu, matematic. După un punct, uneori, îţi dădeai ochelarii jos de pe nas şi începeai să miroşi aerul cosmic pe care ţi-l parfumam cu prezenţa mea terestră. Între miresme de mere coapte şi gutui, căutam întâiul semn al plecării“.