A doua zi, eram singur la micul dejun. Niciun coleg scriitor nu apărea, dar nici prin curtea vilei, nu-i vedeam. La prânz, la fel. La cină, au început să vină agale unul câte unul: în urma plajei, s-au îmbolnăvit toți, de la curenții marini. Cel mai rău era Mihai Antonescu: i se umflase măseaua și căuta de zor antibiotice, pe la farmaciile din stațiune. „Oare ce făceau oamenii din Vechime, când aveau dureri de măsea?” – l-am întrebat, din spirit de glumă. „Sufereau ca niște câini” – a pus punctul pe i. Așa suferea și el, dar ajutorul a venit, de unde nimeni nu se aștepta, de la o tânără angajată, care ne servea la masă: „Eu vă vindec! Am nevoie de un ziar. Vreți să încerc?”. Având confirmarea lui Mihai Antonescu, a luat un ziar, l-a făcut pâlnie și i l-a fixat, cu vârful, în urechea dreaptă, deasupra fălcii inflamate.

Noi asistam ca la un spectacol. Mihai își așezase capul pe masă, pe partea stângă și aștepta cuminte efectul tratamentului popular. Tânăra a dat foc părții de sus a ziarului, iar flacăra înainta vertiginos spre timpan; la jumătatea conului (din hârtie), a țâșnit, spre tavan, un jet de scrum: sub presiunea căldurii, aerul a ieșit din ureche. Mihai era mulțumit – scăpase de durere.

(Va urma)

Când ne întâlneam la masă, colegii scriitori erau uimiți de bronzul meu. M-au întrebat cum m-am bronzat. Le-am expus rutina. S-au hotărât să vină toți la plajă, împreună cu mine.

Pe țărm, fiecare dintre noi și-a ales un șezlong. Simona Grazia Dima făcea plajă îmbrăcată, având și pălărie albă, pe cap.

Mihai Antonescu, înalt, cu părul alb, țopăia pe mal, în urma unui pescăruș, părând el însuși un pescăruș mai mare. Plictisit de jocul în tandem, Mihai a intrat cu picioarele în apă, s-o probeze, dar s-a retras de îndată, precum la vederea unui rechin: meduze mari, albastre l-au asaltat.

Mihai Antonescu ne-a povestit câte ceva despre sine: a copilărit în Severin, pe aceeași stradă cu marele savant, Ștefan Odobleja. „Bătrânul era foarte politicos. Saluta pe toată lumea, cu același gest: își scotea pălăria, indiferent de cine îi dădea binețe, pe care nici nu-l vedea – doar îl auzea – era cufundat în gânduri. Noi, copiii, când îl zăream, ne înșiram de-a lungul străzii: Bună ziua! El își scotea pălăria de vreo zece ori, câți copii eram pe acolo”.

Auzind despre Ștefan Odobleja, eu însumi am căzut pe gânduri și nu pentru că mi-aș fi scos pălăria să răspund la vreun salut… Nu mă așteptam ca astăzi să mai existe vreo persoană care să-l fi cunoscut pe savant (a descoperit principiile de funcționare a roboților).

Momentul evocării a fost înlocuit de altul: cum a scăpat Mihai (pe vremea când lucra în mină sau la pădure – nu mai rețin exact – ) de un râs, care l-a atacat: „L-am lovit cu lampa de miner în cap!”.

Lui Mihai Antonescu, prozator bun, i se interzisese să debuteze înainte de 1989, din cauza numelui: „Mi-au spus clar! Scrie sub pseudonim și nu am vrut”.

(Va urma)

Într-o zi, cum stăteam pe plajă, la soare, mi s-a părut că zăresc, la vreo două sute de metri distanță, o siluetă feminină: nu mișca deloc, părând că doarme. Eu mă mai uitam de o scoică, mai strigam la un câine, mă învioram cu un pumn de apă pe față, pe când sirena dormita continuu,.

La ora douăsprezece (fix), s-a ridicat de pe cearceaf, a intrat în mare, până la gât și a început să meargă, în pas vioi. A trecut și prin fața mea (prin apă), ca o nălucă din povești, ajungând până în dreptul vilei prezidențiale.

Cutuma femeii m-a dat peste cap, fiindcă apa era atât de rece, încât ar fi fost imposibil să te afunzi în valuri, să reziști acelor temperaturi acvatice și să nu te îmbolnăvești.

Ce idee o anima, care era scopul comportamentului respectiv, nu știu… Dacă ar fi fost robot, aș fi socotit că mecanismul i s-a dereglat.

(Va urma)

… a venit la timp (2007).

Am ajuns cu trenul la Neptun. Nu mai circulasem de foarte mult timp cu acest mijloc de transport.

La Neptun, la Casa Scriitorilor, pe stânga, la intrare, am observat bustul lui Mihai Eminescu.

După ce am luat camera în primire, am mers pe țărm. Era o liniște desăvârșită în acea zi de 15 septembrie. Am făcut un pas în apă, dar mi-am retras repede talpa, fiindcă apa era extrem de rece.

La cină, a stat lângă mine, la masă, doamna Bârlădeanu, traducătoare. După cum ne-am așezat la început, așa am și rămas. Eram zece scriitori din toată țara.

În prima dimineață, mi-am luat un scaun și am mers pe plajă. Coborând, am fost asaltat de o haită de câini albi. Nu mi-e teamă de câini. Am vorbit cu ei, s-au potolit și m-am instalat undeva, acolo. Câinii s-au așezat în cerc, în jurul meu; mă păzeau.

Plaja era pustie. Mi se părea că aud pașii poetului Publius Ovidius Naso, de acum două mii de ani. În apa Mării Negre, s-a scăldat și el, de pe acest țărm, a expediat epistolele (Tristele și Ponticele) către împărat, să-i ierte greșeala (care nici astăzi nu este pe deplin lămurită, se pare că ar fi participat la una dintre petrecerile Iuliei, fiica împăratului – cea mai plauzibilă dintre variante). Cu astfel de gânduri, am luat apă în pumni și mi-am dat pe față, după care, m-am așezat la soare.

După masa de prânz, am mers în oraș. La fiecare sfert de oră, zăream un om, până în centru. Era ceva precis: urmăream pe ceasul digital de la mână (când limba atingea încă un sfert de oră, în capătul străzii, distingeam silueta unui trecător).

Pe cât de frecventată în sezon, pe atât de austeră devine stațiunea, în rest! Nu-mi venea să cred.

(Va urma)

Pentru că nu a mers cu Flomi (adept al poreclelor – uite că i-am găsit și eu una potrivită!), l-am cunoscut, în 1989, pe Geopo, un bărbat slăbuț, brunet, purtător de ochelari, cu vorbă spusă accentuat, menită a-i salva micimea trupului. De pe atunci, Geopo susținea că suferă de stomac; ai fi crezut că moare mâine, dacă l-ai fi auzit cum se victimizează.

Geopo, la care am ajuns cu Ion B., locuia la casă, unde e de găsit și acum, dar cine îl mai caută? Mi-a luat textele, se dădea, altfel cum?, interesant, nu interesat, și mi-a promis că va apărea un set de poeme, în revista x., la care lucra…

Într-adevăr, am debutat cu un poem, într-o rubrică intitulată Debut liric. Nici nu știam dacă să mă bucur (din cauza promisiunii inițiale, că mi se va publica un set, pentru ca, în final, să mă văd cu un singur poem)…

Profesoara (de stenodactilografie), coordonatoarea cenaclului, mi-a spus: „Am vorbit cu Florea M. E în relații bune cu publicația x. Te așteaptă (mi-a precizat ziua și ora) să te ajute”.

M-am dus la editura Scrisul Românesc, în 1988, acolo unde respectivul lucra. A ieșit la mine (nici măcar nu m-a invitat înăuntru). Purta costum albastru, același costum în care aveam să-l revăd, de fiecare dată, până avea să iasă la pensie, acum vreo câțiva ani. Îmi zâmbea (zâmbet fals), cum, probabil, zâmbește și acum, când scapă în lume… „Să mergi pe același drum, că este bine”. Atât mi-a spus și a dispărut, ca o nălucă, în măruntaiele a ceea ce atunci era acea editură.

Respectivul este perfect portretizat în cartea lui Jean Băileșteanu, carte intitulată Viața ca o paradă.

(Va urma)

Și după încheierea taberei de la Pădurea Verde, nu s-a întâmplat nimic semnificativ: nu am primit nici măcar o diplomă sau să fi fost incluși într-o antologie, nimic dintre acestea; sau să ne fi ales cu vreo recomandare către una dintre revistele literare, nimic. Fiecare își vedea de drum.

Cum să fi convins pe cineva că ai fost premiat, răsplătit cu o tabără etc., când nu aveai nicio dovadă? Of! și eram la vârsta la care îmi doream să ies și eu în față.

Am stat și m-am gândit: tot ceea ce m-ar fi putut bucura nu a venit la timp, ci mai târziu, când nu mai eram atât de interesat de rezultatul pentru care am muncit…

De exemplu, am debutat cu poezie în revista „Ramuri”, în 1989, când niciun ecou din bucuria taberei nu mai persista, dispăruseră ca fumul toate, dar încercasem.

(Va urma)

În parc, pe bancă, la soare (început de septembrie, 1987), stă un băiat cu mustață, scund și molcom. Facem cunoștință. E din Brașov și-l cheamă Flavius O.: „Stau la soare, pentru ultimele zile însorite” – mi se confesează.

Cu Flavius, care intenționa să dea examen la Facultatea de Litere, am purtat corespondență mai îndelungată, datorită motivului, formulat de el, că scrisorile dintre noi vor face parte, cândva, din istoria literaturii. Și dă-i și scrie, scrie și dă-i, despre lirică etc., precum protagoniștii din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade. Nu mai păstrez nicio foaie.

Prin 2010, l-am reperat pe Flavius, din întâmplare, pe Facebook. L-am întrebat ce mai face. Mi-a răspuns că este consilier juridic (parcă) la o firmă. Eu tot insistam să-mi trimită și mie vreun volum din ce a publicat sau măcar un poem din ce mai scrie… El se tot eschiva, până mi-am dat seama că nu are nici una, nici alta.

Mi-a revenit în minte fraza lui cu istoria literaturii etc., m-am înfrânat să o rostesc pentru el, pentru că vocea lui lirică pierise demult, poate odată cu ultimele raze ale toamnei din 1987…

Îl regăsisem eu pe rețea și voiam să-l fac poet, când, de fapt, poeții se nasc.

Din tabără (Pădurea Verde, 1987), am expediat o ilustrată profesorului de matematică, domnului Badea, pe care îl cunoșteam așa și așa…

În toamnă, la începutul școlii, în timp ce traversam coridorul, îndreptându-mă către scări, domnul prof. Badea m-a strigat. M-am oprit. A venit la mine și mi-a spus: „Îți mulțumesc pentru vedere. Mi-ai trimis exact bulevardul pe care mi-am petrecut cea mai frumoasă perioadă din viața mea, din studenție”.

Cuvintele dumnealui m-au impresionat: eu însumi îl vedeam, cu ochii minții, hoinărind pe acel bulevard.

Slăbuț, cu părul cârlionțat și energic, dând impresia că este gata să se apuce mereu de treabă, domnul Badea ne povestea, la o oră, ce înseamnă pasiunea, se referea la dumnealui: „în pauze, mă întâlneam cu alți colegi și făceam calcule cu nuiaua pe nisip”. Imaginea era similară acelora din Antichitate, când Pitagora sau Euclid își verifica teorema, cam în același mod. Cel puțin, eu la ei mă gândeam, când îl auzeam vorbind pe profesor.

Ilustrata mea l-a mișcat destul de mult. De la acel moment înainte, m-a privit altfel, cu oarece recunoștință, îi evocasem, prin imaginea imortalizată pe o bucată de hârtie, o parte a tinereții, pe care nu o mai regăsea decât în gând. Într-un asemenea stadiu al nostalgiei, exprimat în cuvinte și vizibil în atitudinea meditativă, fiindcă își pierduse din energia raportării directe la algebră, presupun (astăzi, când scriu) că nu agrea prezentul pe care-l trăia. Din păcate, a murit la scurt timp, la începutul anilor nouăzeci, deși nu era în vârstă. O astfel de veste mi-a dat-o, într-un fel senin, o fostă elevă. La întrebarea mea, de ce este atât de veselă în rostirea veștii, mi-a menționat porecla pe care ei, elevii de mai târziu ai domnului Badea, i-au conferit-o, una cu trimitere la un recipient voluminos din perimetrul lui Bachus. M-a întristat porecla pe care i-au găsit-o și nici nu mi s-a părut relevantă (corectă) pentru ceea ce știam că era, cândva, domnul Badea și nu cred că se schimbase, într-un interval scurt de timp. Nu am mai vorbit cu acea fată, de care îmi amintesc vag: parcă era pistruiată. Am evitat-o, fiindcă atentase la imaginea postumă a unui om pe care eu îl apreciam.

Șerban Foarță, care mi-a spus că este și el oltean, trăia în Timișoara; era considerat unul dintre cei mai inteligenți scriitori. Era de statură medie, cu păr grizonat și echilibrat în expunere (purta tricou „marinăresc”, în carouri: alb și albastru). Ulterior, i-am cumpărat toate cărțile (în general, de specialitate, studii de critică și teorie literară, cu pagini puține; îi căutam soiul de inteligență aparte, despre care auzisem. Nu știu dacă în zadar sau nu, pentru că nu m-am lămurit niciodată).

Din toată desfășurarea teoretică de la cursul pe care-l ținea, am reținut secvența fugii din țară, a câtorva dintre membrii trupei Phoenix. Pe atunci, era dovadă de mare temeritate, dacă reușeai să pleci în străinătate, în mod ilegal; lumea te vedea ca pe un erou, ca pe un om care, având ceva de spus în țara natală și nereușind, din cauza cenzurii oficiale, ar fi devenit, în mod cert și cu maximă celeritate, o mare personalitate, în Europa occidentală (dar de unde! Falsă impresie!).

Ascultam povestea, însă nu știam ce să înțeleg, pentru că nu observam nicăieri, în niciun gest al „eroilor” muzicali, vreo urmă de eroism; mai mult de atât, auzind cum s-ar fi ascuns în boxe și astfel, în mașina unor amici, ar fi trecut frontiera, mi se păreau niște pitici nemulțumiți, bâiguind în afară. Comparativ cu ce este această ascundere eroism? Cu actul tinerilor de a înfrunta regimul pe stradă, la Revoluție? Sau cu ce? Cu faptul că mama (oricui) sau tata nu se gândiseră să fugă de pe ogoare sau din fabrică, pe unde ar fi lucrat, în Europa liberă? Sau cu mine (prin „mine” înțelegând orice elev de seama mea, care aspira la un viitor cinstit, pe muncă adevărată)? Eram eu laș (sau altul ca mine, de vârsta mea), că îmi vedeam de treabă, că învățam? Trebuia să mă simt vinovat pentru ceva? Ori asemenea istorisire avea darul de a ne capta atenția, de a fi căscat gura, cum, vai! ce eroi adăpostește scena românească!

Din această dilemă, nu am putut ieși.

P.S.

Cineva mi-a transmis, citind materialul meu, că „adevărații eroi au rămas în țară” și au făcut Revoluția din 1989.