Caiet, anul MMXIV (Univers infinit). În primăvară (Variantă)

Caiet, anul MMXIV (Univers infinit). În primăvară (Variantă)
O, printre pomii care nu au înverzit, 
pândiți, în starea lor, de frigul 
încă prezent, 
o pasăre își face veacul. 
Cuișoarele pătrund mai adânc în garduri, 
vine în patentul ager, 
mânuit de gospodari, 
vibrația de la avântul, 
trezit în văzduh, de foamea păsării
în grații, la rândul ei, cuprinsă în brațe 
de propriu-i zbor și dusă peste arii. 
Am legat o privire de piciorușele ei, 
ca să-mi arunc ochii peste pământul,
bătut, în februarie, de parii mucenicilor
și văpăile cum se aud urcând!

Iarna întreagă, 
un coș de lumini a stat îngropat în țărână, 
veghind la rădăcinile pomilor - 
să nu fie înghețate de zăpadă. 

Ies țăranii să măsoare la pas 
hectarul pe care-l au de lucrat.
Inima le este veselă. 
Mergeau, în ritm interior, 
peste coline, 
în urma lor, pomii se înzestrau cu floare
și dunga de la orizont s-a luminat, 
cum rămâne o linie pe copertă, 
de la șifonare. 

Caii dau din picioare în sat. 
Lângă ei, flăcăii spun vorbe, 
cu mâinile prinse în căpăstru.   

Sateliții merg molcom pe boltă. 
Îi urmăresc, uimit, din curte. 
Aștept ca, în locul lor, 
să apară un ochi de înger solitar. 

Spre seară, pasărea se întoarce la cuib
și îmi aduce, din depărtare, 
priveliștea de mai sus, 
înscrisă, în creierul ei abil, 
ca pe mucava, tușa creionului chimic. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.