Caiet, anul MMXIV (Univers infinit): Dialog peste lumi, cu tata

Am pozele încă în aparat și pe tabletă. 
Nu am pornirea să le arăt altcuiva,
pentru că nimeni, în lume, nu are inima ta. 

După susținerea tezei, te-aș fi sunat
și am plâns iar în mine.
Nu puteam auzi bucuria cea mai sinceră,
decât din gura ta, of! care, pierdută
în mormanul de pământ, 
se fărâmă și tace. 

De ce ai ieșit din casă? 
Ce te-a scos: nevoia fără nevoie
sau, cum spuneai tu 
despre Eminescu 
(când discutam despre cât de tânăr a murit), 
soarta?   
Așa ți-a fost dat ție?
Refuz! Nimic din ceea ce te caracteriza 
nu merita un sfârșit instant și
bulversant pentru mine, 
pe care nu-l realizez nici astăzi. 

Am nevoie de tine, vino! și arată nepoților, 
cu blândețea irepetabilă a ta, 
ce e bine să facă în viață.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.