-Te-ai cam foit în brațele mele, azi-noapte... 
Ți s-a părut că nu te strâng bine?
Ai crezut că nu ai loc de acele nume, 
despre care ți-am mai povestit?
-Nu, cred că voiam doar să-ți amintesc,
din când în când, că sunt acolo....
-Ce faci? 
-Am trebăluit puțin prin curte
sau mai bine zis, prin jur...
Acum, sunt în casă. 
Momentan, sunt mai mult îmbrăcată în iarbă. 
-Aș vrea s-o pasc... 
Aș încăleca degrabă pe cal, 
te-aș răpi oricând...
-Tu, Făt - Frumos!
-Ai niște replici, de-mi stă calul în loc!
Te-aș răpi oricând, dar mă oprește tiparul vieții noastre. 
A, dacă vrei să ieși din el, asta e altceva! 
Eu nu mă feresc să-ți spun că te îndrăgesc... 
-Am observat. 
-Indiferent de ce faci tu cu declarația. 
-Să știi că o prețuiesc. 
-Fără tine, eram așa de liniștit! 
-O, da! Aș zice la fel!
-Legătura însă îmi dă o siguranță 
că voi obține de la viață 
tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, 
cândva. 
-Uneori, mă înspăimântă elanul acesta al tău...
Nici nu vrea să afirm ce gândesc...
-Te-am speriat până acum? De ce aș face-o în viitor? 
-Nu de tine mi-e teamă...
-„că voi obține de la viață 
tot ceea ce au sperat atâția poeți înaintea mea, 
cândva”. Știi la ce mă refer? 
Acum, pot defini aceasta: 
Reciprocitatea intensității. 
Este ceva extravagant?
-Of! Nu este...
-Atunci, acesta ar fi elanul meu!